Personajele din mine plâng. Personajul din mine plânge. Alunecă în ploaie o dată cu taxiul, fără a-și regăsi echilibrul și plânge.
Eu nu plâng, dar mi-e foame. Am venit până aici prin apă, pe jos. Începând de lângă mâna mea, așezată pe marginea paharului, lumea se întinde molatec, înghițind totul ca o mânușă uriașă. Mi-e foame, poate că ar fi mai bine să-mi iau și ceva de mâncare.
Ultimele zile ale anului mi se încolăcesc în jurul gâtului. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș face anul rotund, fără zile de început, fără zile de sfârșit. S-ar rostogoli ca o bilă până undeva pe sub vreun pat și-aș uita de bilanțuri. Ar ieși din când în când Coffee, pisica mea, jucându-se cu el, de prin unghere.
Barul e destul de pustiu la ora asta. E aproape întuneric. Vocea ta îmi ajunge până la suprafața pielii, mă zgârie și trece mai departe, întreagă, plină, luminoasă. Mie îmi mor arborii de ceai, omule. Cu toate ploile astea, rădăcinile ies singure din pământ.
E vremea să strângem pânzele, prieteni. E vremea să clipim des și bine. Nu-mi mai pune în mâini iubiri, omule. Barul acesta e înconjurat de apă, iar noi n-avem vâsle.
S-au făcut covrig serile și s-au refugiat de furia nerostită a sfârșitului. Nu ți-am spus, nu v-am spus, anul nu are nici o importanță. Când eram copil mă întrebam cine plouă. Acum mă întreb cine începe și cine termină timpul.
Am nevoie de mâini, ca să plâng. Personajul din mine alunecă tăcut, se scurge pe străzi, numai eu, numai noi... rămânem așteptând.
Până atunci hai să bem un ceai.