M-am dus şi eu ca omul în vizită la vecinii de sus, mai mult de obligaţie, că nu prea ne cunoaştem. Eu şi-acasă sunt mai mult în vizită. Fusesem invitat la o ciorbă de potroace, cam ne-ortodox, (deşi eu nu ţin cont deloc de treburile-astea), chiar în liftul în care mă suisem cu vecina. Ora mi s-a părut cam curioasă, da’, în fond, ce mai e un program în ziua de azi. Başca oboseala de după o juma’ de noapte de robotit, m-am riscat la o tentativă firavă să mă eschivez, cu toate că mi-era foame şi ştiu sigur: n-aveam nimic gătit şi nici vreo intenţie să-mi fac vreo invenţie culinară n-aveam. A insistat, aşa că mi s-a părut nepoliticos să refuz. Mă luase pe sus, oricum. Mi-a luat haina de cum am intrat, precizându-mi să las formalităţile la uşă şi să mă simt în largul meu: „ca acasă!”, mai ales că şi ea rămăsese destul de lejer îmbrăcată, după ce şi-a dat pardesiul şi pantofii, jos. Mi-a dat chiar şi o pereche de papuci: o aluzie subtilă la comoditate, conducându-mă apoi în sufragerie. Haioasă. Era oarecum pe gustul meu, doar că un pic cam prea intimă, sau poate lumina stinsă să fi fost de vină.
Bă!… io ştiu că ciorba de potroace nu se mănâncă-n doi… da’ m-au derutat lumânările-alea aprinse de erau puse pe masă. Mă gândeam: „o fi murit cineva?… oare-aşa se serveşte?”… că nu prea sunt ieşit prin lume. Am hotărât să fiu destul de rezervat, să nu fac vreo gafă. Sunt specialist, la paralele. Ceva, ceva, ştiam eu, că văzusem într-un film: acritura asta se haleşte dup-o nuntă, cică să te dregi. Acu, nu ştiu dacă să te dregi: după nuntă?, sau după macheală?, că eu nu obişnuiesc nici d-alea, nici d-alea. Zic: „o fi mirele la bucătărie, sau la baie”, aşa că m-am aşezat liniştit la masă, mai mult cu ochii pe castronelul cu pricina. A venit gazda (era o amabilitate, toată) şi mi-a pus în poală un şervet să nu mă pătez, da’ să orbesc de laringită dacă nu mi l-a aşezat vreo două minute. Se vedea pe ea cât de ordonată şi de tipicară e cu musafirii. Neee… m-a atins din greşeală, probabil din dorinţa de-a fi cât mai atentă. S-o fi pierdut săraca, că io-i tot ziceam să nu se deranjeze, da’ ea tot insista să niveleze şervetul ăla, deşi nu reuşea deloc. Cred că nu-i plăceau cutele. Şi eu, când eram mic şi aveam febră, nu suportam cearceaful mototolit. Parcă mai tare mă-ncălzeam şi transpiram când îl vedeam. Şi-acum la fel. Era o gazdă admirabilă. Ne-am apucat să mâncăm în linişte, cu toate că eu cam înghiţeam prerogativele cu noduri, ori că mi-era prea foame, ori eram un pic stânjenit, dar fără vreun motiv anume. Mă studia cred să-mi citească din priviri dacă-mi place ciorba, sau dacă nu cumva mai vreau sare, sau poate, altceva… Fiecare scana câte ceva. Eu de pildă, scanam ardeii ăia muraţi. Tare-mi plac. Vroiam să ingurgitez, ca neamu’ prost, cât mai mulţi, până să vină găzdoiu la masă, că poate-i plăceau şi lui. Mie când mi-e foame, bunu-simţ e „bubu second-hand”, iar educaţia, istorică, dizgraţiată ca şi fiţele. Mor de ăia care mănâncă pigulind, în reluare. Mi se pare o lipsă de respect la adresa bucatelor destinate bucalităţii de orice fel. Chiar trăgeam câte o geană la gazdă, mai mult să văd în ce clasor s-o plantez şi mă miram de ce nu mai apare nimeni la masă. Norocul meu. Se întârzie. Nu îndrăznesc să sper un felu-doi, dar probabil e un desert care se lasă greu. De!… căsnicie proaspătă, de-aia o fi ăla prin bucătărie: impresii cenzurate. Mi-l şi imaginez: un tinerel cu şorţuleţ, venind cu o mare plăcintă cu mere. Oricum, până la desertul prezumtiv, mai e…!, aşa că dacă tot am fost invitat la masă, să profităm de ciorbiţa, care sincer să fiu, nu e rea deloc. Fac un gest teatral, la maniera: păcat că s-a terminat, dar n-apuc să-mi joc artificial toată scena. Atenta mea companioană se şi precipită să-mi umple din nou farfuria, pe fundalul unui refuz formal. Pin-pong-ul ce urmează: „nu, lăsaţi… – vă rog, mai serviţi…”, se soldează cu un învins: eu!, dar nu în sensul că mă trezesc cu un blid plin, ci în sensul unui mare polonic de ciorbă, fix în poale. Să mor eu, dacă şervetul ăla şi-a făcut de vreun fel datoria. Am percutat cu scaun cu tot, direct într-o lampă decorativă din spatele meu, pe care am şi făcut-o ţăndări. Nici nu ştiam de ce să plâng mai întâi: de ciorba risipită, de pantalonii mei de la costum, de lampa distrusă, sau de usturimea opărelii relativ minoră. Am optat pentru relativa minoră. Pe fundalul scuzelor, ce nu mai conteneau de ambele părţi, m-am trezit apucat de brăcinar cu o viteză şi-o dexteritate absolut chirurgicală. Nici nu mi-am dat seama ce se-ntâmplă. Încercând să mă adun de pe jos, în secunda doi m-am trezit expus precum o banană decojită, gata de tratament “bamboo” contra arsurilor provocate de insolaţie de gradul III fără un sfert. Totul după reţeta „mortu’-de-la-groapă-nu-se-mai-dezgroapă”, de comun acord. Tort de ciocolată, n-am avut.
Ca desert, s-a servit în final compot de banane cu scoici.
Trataţia fiind completă, m-am retras cu sentimentul unui steag abandonat pe câmpul de luptă, consolându-mă cu ideea că am fost victima sigură a unui complot.