M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Am fost pe bulevardul Ștefan cel Mare cu un austriac venit atunci pentru prima oară în România și l-am simțit... a ramas siderat. Când vii dinspre Pantelimon – Piața Muncii parcă intri într-un tunel dar noi suntem obișnuiți cu asta. Blocurile alea de zece etaje și peste, imense, lipite unul de altul și aduse până în buza carosabilului formează de-a stânga și de-a dreapta un zid monstruos care te ține captiv, nu-ți lasă loc de nicio scăpare. Pe Ștefan cel Mare orice speranță piere, se izbeste de un perete de beton și rămâne lată pe carosabil unde este strivită sub roțile unei ambulanțe abia scăpată dintr-un ambuteiaj.
Și nu numai comunistul Ceaușescu este de vină să nu ne amăgim! Ci și ăștia, noul val de stâlcitori, au trântit niste scatoalce așa zis capitaliste pe fața Bucureștilor. Fără milă nene, fară milă ca și precursorii lor!! Am înțeles că eminența cenușie care a proiectat blocurile de sticlă zise ele Financial Plaza țigareta de sticlă de lângă vechiul CEC sau marele bloc tot de sticlă din Piața Aspirinei (așa îi zicem noi Pieții Charles de Gaulle fostă a Televiziunii) este un român evreu plecat în State pe vremea lui Ceaușescu și reîntors acum cu idei de arhitectură americană în București care în afară de banii care desigur se învârtesc nestingheriți prin buzunarele lor și ale dinastiilor de primari generali de alte seminții se potrivesc cu peisajul exact ca nuca în perete.
Așa cum am spus deja: urât oraș! Înecat în propriile dejecții, defulează atunci când plouă, e prea mare pentru străzile sale, ajungi mai repede la Sinaia cu trenul decât din Titan în Drumul Taberei.
Dar eu il iubesc. De ce? Poate pentru că imi garantează anonimatul. Poate pentru că nu am curajul să o iau de la capăt altundeva. Poate pentru că sunt un nostalgic și aici trăiesc cu amintirile mele. Poate pentru că m-am obisnuit cu străzile astea desfundate iar obișnuința, nu-i așa?, devine a doua ta natură. Sau la urma urmei poate pentru că eu însumi sunt un mizerabil ori poate pentru că un ceva din mine, moștenit sau nu îmi creează o fascinație către decrepit.
Habar n-am.
Dar știu că nu as putea să trăiesc de bunăvoie, altundeva.
Și totuși, cum să-mi placă să trăiesc înconjurat, atunci cand ies din casă, de această mizerie?
Poate pentru că sunt la urma urmei un român și bucureștean incurabil pe deasupra.
Comentarii
întrebare
Virgil -
ia spune-mi bobadile, de ce nu fac eu bine că scriu "iluzia cum că dragostea" dar tu poţi scrie "dacă nu carecumva de-a dreptul perversă" în loc de "dacă nu cumva de-a dreptul perversă"?
poezia vs proza
bobadil -
Virgil, nu cred că am zis undeva că ar fi greşit, doar că exprimarea poetică nu ar trebui să semene cu sictirul meu românesc dintr-o tabletă ca aceasta... părerea mea, desigur.
Cu drag,
Andu
ceauşescu
Dorel -
Despre Bucureşti este posibil să ai dreptate. Parţial, desigur. Despre Ceauşescu (şi despre epoca lui, în general), mai puţin, pentru că devii prizonierul de voie al schemelor de gândire (şi de propagandă) curente.
Dacă Ceauşescu nu construia cutiile alea de chibrituri (în Capitală, dar şi în alte câteva sute de oraşe), dormeai şi acum pe rogojină, ca personajele din "Desculţ".
Atenţie! Cu zece miliarde de dolari împrumutaţi (pentru care a restituit, cu impunerea unor sacrificii insuportabile populaţiei, douăzeci şi şapte de miliarde), acest individ, cu execuţia căruia am fost aproape toţi de acord, ba chiar l-am fi împuşcat chiar noi), a făcut extrem de multe lucruri. În 24 de ani. În 20, cei care i-au urmat (şi în special cei care conduc de vreo doi ani) au ajuns să vândă viitorul naţiei. Avem (noi şi urmaşii urmaşilor noştri - vorba dramaturgului) o sută de miliarde de euro datorie - bani din care nu s-a făcut nimic. Exceptând conturile şi palatele celor care au reuşit să fure o parte din ei.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că e riscant să facem literatură pe tema abordată aici.
şi eu cred
Virgil -
şi eu cred că este riscant să facem literatură pe tema abordată aici pentru că probabil niciodată nu se va scrie de ajuns şi suficient de tranşant despre tragedia cumplită a îndobitocirii şi ruinării poporului român în toţi anii blestemaţi ai comunismului şi ceauşismului. Aici sînt de acord cu Dorel, niciodată nu vei putea elimina riscul de a scrie prea puţin şi prea vag. Sînt mult, mult prea mulţi morţi şi mult prea multe vieţi ruinate de ciuma roşie ca să se poată vreodată face pe deplin lumină şi dreptate. Şi încă sînt mulţi foşti aplaudaci ai monstruozităţii comuniste care se străduie să îi estompeze memoria într-un fel de bonomie patriotard populistă. Riscurile ostracizării comunismului şi ceauşismului sînt majore. Dar marele adevăr este că se merită. Şi dacă nu ni le asumăm noi cei care ne mai amintim vremurile acelea urmaşii noşti vor confunda comunismul cu socialismul sau cu o metaforă. Iar pericolul ăsta este mult prea mare.
raspunsuri
bobadil -
Dorel, eu te stimez dar nu îmi place deloc acel 'dormeai' ai matale cumva impresia că eu sunt vreun terchea-berchea născut ieri dimineață și că nu știu ce a însemnat ceaușismul în România? M-ai dezamăgit mult de data asta încât mă văd nevoit să-ți spun așa, de la obraz că ești și matale tot un dobitoc în ciuda aparențelor, domnule Dorel. Cel puțin în cazul de față și sper să ne rezumăm la acest incident cu consecințe minime pe viitor.
Virgil, să înțeleg că vrei să dezvoltăm?
Andu
bobadile,
Dorel -
Eu îţi făcusem un compliment, având în vedere că din personajul ăla care dormea pe rogojină în "Desculţ" a ieşit Zaharia Stancu. Care...orişicât... Înţeleg şi te cred, prin urmare, că n-ai dormit pe rogojină, dar mai bine dormeai, pentru că aşa, din copilul ăla care dormea în puf a ieşit un mărunt şi obraznic bobadil.
Să fii sănătos, dar nu mai avem ce discuta. Nici despre ceauşism şi nici despre altceva.
doreluțule
bobadil -
sunt prea bătrân să mă mai iei matale cu condeie din astea de gimnaziu când elevul nu se prinde că profu a scos bilețelu cu răspunsul din carnețelul cu coperți din piele de capră exact când se făcuse de căcat în fața clasei și că la noi la românica treaba merge bine numai când se întâlnește hoțu' cu prostu'. din păcate și din matale în loc să iasă un om serios cum ar fi trebuit după educația primită a ieșit un hoțulică oportunist de care e plină țara asta. dar dacă vrei să mă iei pe mine de prostu' de care ai nevoie pentru vreo demonstrație de deșteptăciune să știi că nu iese nimic. și ca să mai discutăm nu e imposibil, eu discut cu oricine cât timp sunt pe site, cu o condiție, să nu mai faci atâta pe deșteptul mai ales că nu e cazul. pentru un dialog civilizat de exemplu eu nu am nicio problemă cu matale chiar dacă probabil ești oltean.
Andu
parerea mea
kalipeto -
Daca nu facea Nicalae bloacele, ramaneam in casa aia de-au daramat-o unii, ori posibil pe rogojina, da' acasa si probabil in satul ala de ne face sa ne simtim straini chiar si dupa zeci de ani intr-un oras zis al nostru... Bobadil, nush de ce am crezut ca anonimatul e o problema si nu o rezolvare pentru cei din marile orase. Interesant ce zici acolo. In rest, iubeste-ti Bucurestii:)