Daca atunci "mîncam ca să trăiesc", acum "mâncam ca sa... murim". La Labis murea o caprioara ca sa poata mânca, poate de aceea spunea "... manânc si PLÂNG, manânc... ". Frumoasa asociere.

Foarte frumos. Am tras la sorți și am pierdut. O peniță. Numai că nu știu de unde. Nu am voie să acord penițe? Help!

Un poem care emotioneaza.
De la primele versuri. Pune-l totusi pe Labis cu litera mare, iar titlul: domnule Labis. Scoate versul: "trăgeam la sorț" sau urmatorul, ca repeti trageam / tragaci.

Un poem care ar trebui adaugat in manualul de romana langa poezia lui Labis.

ce simt eu în acest poem: o amărăciune că din pământ ne tragem și acolo plecăm, că uneori e mai bine să fim indiferenți cu ceea ce simțim pentru a supraviețui, chiar dacă autorul textului nu crede aceasta. pe scurt: e o confesiune tristă, redată tehnic (după mine) fără cusur. prin urmare cred că e un poem de multe semne de apreciere. eu, când l-am citit cu atenție, am zis că e mai bun decât al lui N. Labiș, subiectiv (cum altfel) desigur. pentru că "moartea căprioarei" are mult balast.

Viorel, că tot vorbești de statui și chestii care pe mine de mult nu mă mai impresionează, în contextul generației lui, Labiș e mult mai slab decât Nichita. Eh, că a murit cum a murit (tânăr și dubios) e o altă discuție, dar recitește poezia Moartea căprioarei cu alți ochi decât cu cei ai elevului... sau măcar dă-mi încă 3 (nu cer mai multe) poeme superbe de Labiș, încă 3 Viorel. Cât despre context... îmi vine să râd. ce te faci cu aplaudacii lui Eminescu, poet național și "zeul" poeților români? El nu e tot într-un context? De ce e totuși mai bun ca alții? Criteriile nu sunt determinate de contextul scrierii! E ca și cum ai spune că aia e o crimă mai nu știu cum când mergeau cu iataganul decât acum când e AK47. Nu Viorel, nu contextul social determină poeme bune, ci oamenii care le scriu, ceea ce este în ei. & btw, "nu e mai bună nici mai slabă" spui... trebuie să te hotărăști:)

Paul, oricât vom încerca sa ne "izolam" scrierile de contextul social, nu vom reusi. Dar putem încerca. Referitor la N. Labis, nu eu îl apropii de Eminescu, am folosit impersonalul, "se spunea". Sigur, ai dreptate,Nichita este peste el. Si-ti multumesc ca aduci discutia pe un teren pe care se pot face comparatii. Stiu si eu ca Labis, pe lânga "Moartea caprioarei", a scris si "sa învatam ce-nseamna omenia si comunisti sa învatam sa fim". Ca Eminescu are si el "rateuri", gen "Sara pe deal" sau "Împarat si proletar" ("... ca cu ai ei putere..."). Dar fara ei noi ar fi greu sa fim ceea ce suntem. Nu vreau sa lungesc discutia pe pagina d-lui Titarenco, mai ales ca nici nu am acordul domniei sale. Mai adaug doar - by the way - "Nu este nici mai buna si nici mai slaba..."(asa am scris), asta înseamna ca cele doua concepte nu întrunesc elemente de comparatie, sau ca putem, cel mult, conveni ca sunt "la fel". Toata consideratia.Tuturor.

Erată - "atunci rezultatul alegerii" - scuze

nu prea vad ce legatura are cu tecstul incriminat felul in care scriu eu. ca n-am vorbit nici despre mine si nici despre tecstele mele, deci mi se pare deloc onest, ba chiar rautacios comentariul tau, plus ca e oleaca offtopic, plus ca valoarea mea literara nu se discuta in materie de termenii pe care ii folosesc in scrieri si nici nu se discuta aici. asa ca nu te mai alinta singur si accepta barbateste o parere. nu sunt eu cea mai justa parere, dar cred ca am libertatea sa mi-o spun. si stii bine, cand am avut de apreciat am facut-o fara tagada.

Ce sa fac daca-s ardelean si ma prind mai greu? Da' las ca-mi trece! Doamne-ajuta.

Textul lui Virgil e interesant şi sugestiv, însă legătura cu "Moartea căprioarei" e un pic căutată şi, prin urmare, artificială. În plus, apelativul "domnule Labiş" mi se pare cu totul nepotrivit, având în vedere că Labiş a murit înainte de a ajunge "domn". Era un copil (fluşturatic, dornic de glorie, iresponsabil, genial, plin de erorile vremii în care i-a fost dat să se nască, precoce şi matur şi aşa mai departe; a fost orice, doar "domn" n-a fost, n-a ajuns - şi n-ar fi ajuns; cum n-a ajuns nici Nichita Stănescu - dacă nu cumva, la el, "domn" s-ar referi la o poziţie în poezie, necum în societate).
Labiş a fost (trimit, cu scuzele de rigoare, la eseul meu "Nicolae Labiş - între realitate şi mit", postat pe acest site şi inclus în cartea mea "De la clasici la contemporani", din 2008) crochiul unui poet de geniu.
Paul, iată mai jos două texte de Labiş, altele decât cele citate curent în manualele şcolare: „Toamna îmi îneacă sufletul în fum.../ Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare./ Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,/ Tragică beție, moale legănare...// Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi./ Gândurile-s moarte. Vrerile supuse./ Fără nicio șoaptă. Numai să-mi întinzi/ Brațele de aer ale clipei duse.// Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri./ Câtă dezmierdare pașii noștri mână!/ Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,/ Ca un un vânt ce-nvârte ușa din țâțână...// Mâine dimineață o să fim străini,/ Vei privi tăcută mâine dimineață/ Cum prin descărnate tufe, în grădini,/ Se rotesc fuioare veștede de ceață...// Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,/ Când am plâns iubirea destrămată-n toamnă,/ Și-ai s-asculți cum cornul vântului mereu/ Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.// Pe când eu voi trece sub castani roșcați,/ Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,/ Și-or să mi se stingă pașii cadențați –/ În nisip, scrâșnită, lașă remușcare...” („Dans). Şi mai ales acesta, postum, un crochiu, o eboşă care sugerează încotro ar fi putut evolua poetul, trăind: „Crâmpeie de idei neterminate,/ Și-un zbor de păsări albe și un vis/ Și cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniștea, în cadențare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Și te topești și curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” („Ceară).

Dragă Tudor, nu intenționez să deschid o polemică pe versurile citate de tine, în care Labiș, după opinia mea este epigon hmmm... hai să zic doar tributar lui Eminescu & Arghezi, versuri în care își căuta orizontul liric, drept pentru care nici nu au ajuns în manuale. Ceea ce nu mă împiedică să admir frumusețea lor și bunul tău gust. Eu spusesem 3, dar e criză:) Asta ca să ne destindem un pic. Și ai să admiți că un tânăr la 21 de ani poate fi apelat domn. Sunt convins că dacă îl întâlneai în acele vremuri, cu seriozitatea și bunul dumitale simț i-ai fi spus: Bună ziua domnule Labiș! Asta pentru că eu cred în manierele tale și în curajul de a lăsa la o parte acel "tovarășe Labiș".
În fine, frumoase versuri ai citat, pentru cei ce apreciază și poezia clasică (deși în contextul actual sunt fade). Însă în contextul scrierii, îmi pare mai tragică această dramă a omului modern descrisă aici de Virgil (poate pentru că este în timp mai aproape de mine), tehnic (zic eu) fără cusur. Aș aprecia dacă mi-ai spune ce poeme mai sunt citate în manuale de N. Labiș. Chiar nu știu, pe vremea mea era doar "Moartea căprioarei". Și da, ai dreptate că era genial, chiar Nichita era timorat de charisma și talentul tânărului coleg de generație, pe care îl invidia, spun istoriile literare.

ce frumoase poeziile lui Labiş împinse în faţă de Dorel şi cele două ale lui Ţărnea!

dar domnule Labiş? "doar cutii pachete borcane butoaie pungi conserve tuburi saci" şi ...praf în ochi.
peniţele, tristele de ele! şi gaşca. m-apucă agonia, nu alta!

Paul, vreau să te contrazic (cordial) în problema contextului. Nu cu referire la textul lui Virgil, care e remarcabil (cel puţin până la ultimele trei versuri). Poezia adevărată iese din context (este, aceasta, şi situaţia unor texte ale lui Labiş, inclusiv a celor citate). Poezia este sau nu este. Evident că se produce o "mutaţie a valorilor estetice", cum zicea Lovinescu, în sensul că fiecare text comunică intim mai ales cu epoca în care a fost creat, iar pe măsură ce trece timpul devine un bun cultural, presupune o seamă de explicaţii, adică o contextualizare care-i diminuează impactul. Exemplul-limită (dat şi de el) ar fi "Iliada", cu toată figuraţia ei mitologică pe care omul grec o cunoştea îndeaproape aşa cum cunoaştem noi azi mărcile de maşini, aeroporturuile internaţionale sau terminologia internautică. Azi, între noi şi textul homeric stă, necesarmente, un dicţionar mitologic. Dar, nu mai puţin, râmâne şi un sâmbure (deci un ce esenţial) de artă şi de adevăr uman, dincolo de orice context. Pentru că, la urma urmei, în artă (o zice şi Călinescu) nu există progres (în afara unui eventual progres tehnic). Literatura adevărată nu devine nicicum desuetă. E o problemă de opţiune (care ţine şi de un stil al epocii) dacă unii nu mai au antene pentru poezia mai veche. După mine e o atitudine păguboasă, care duce la un epigonism de duzină (epigonismul de grup, de generaţie, de promoţie). Este evident că un automobil îi e superior unei trăsuri (deşi chiar şi asta se poate discuta), dar e dincolo de orice îndoială că Shakespeare nu are egal, deşi de la moartea lui au trecut aproape patru sute de ani.
În al doilea rând, referindu-ne strict la N. Labiş, evident că în poezia lui sunt multe influenţe (şi în Rimbaud sunt). Dar există şi un timbru original.
În al treilea, Labiş nu mai e aproape deloc prezent în manuale, fiind considerat un poet comunist (am analizat destul de sever situaţia lui în eseul meu, dar am încercat, spre deosebire de alţi critici de ultimă oră sau de cei mai vechi care şi-au revopsit pana, să fiu obiectiv).
În al patrulea rând, versurile lui Ţărnea sunt frumoase, dar al doilea text este puternic marcat de stilistica argheziană. Îmi vin în minte, acum, două versuri: "Voiam să pleci, voiam să şi rămâi.../ Ai ascultat de gândul meu dintâi". Seriile opozitive (dar şi sonorităţile) provin, la Ţărnea, din Arghezi. Dar nu lipseşte nici la el nota personală.
Mă rog, discuţia rămâne deschisă, iar Virgil ne va scuza că o desfăşurăm în marginea (sau chiar în afara) textului său. Căci ea poate fi utilă.
A, şi era să uit: e posibil ca eu să-i fi adresat lui Labiş un "domnule", dar asta numai trăind "pe-aceleaşi vremuri" şi întâlnind omul. Aici vorbim, însă, de poet, de un poet care a murit copil şi a cărui creaţie i-a modelat imaginea. Poezia aceasta, în partea ei ce respinge categoric şi apelativul "tovarăşe", refuză şi cuvântul "domn", în favoarea numelui (cf. şi "fii dârz şi luptă, Nicolae!"). Ia să zicem noi "şi mâncam, Nicolae Labiş, mâncam...", în loc de "domnule Labiş" (scorţos, pedant, distant şi rece, dar şi un pic dezagreabil ca fonetică). Pentru că "domnul" poate fi (în alte cazuri) cel care scrie textul, dar nicidecum cel care mănâncă plângând...Dacă lucrurile stau invers, iar noi simţim în text "domnul" care scrie, atunci nu e-n regulă. Ceea ce, pe ici, pe colo, în "Moartea căprioarei" ar putea, din nefericire, să se întâmple...
Scuze dacă am fost cam...profesoral. Şi pentru că, în loc de un comentariu, am realizat un eseu!

Paul,
Noi nu ne contrazicem, ci doar adăugăm nuanţe. Uite, eu înţeleg prin "literatura adevărată" textele care pot vorbi, cum ar zice Ion Barbu, "peste mode şi timp". În acest sens, mă tem că literatura de azi, care pare nouă-nouţă, se va contextualiza mult mai rapid decât literatura veacurilor trecute. Spun asta deşi sunt şi eu un autor de azi. Altminteri, sunt de acord cu tot ce spui.
În al doilea rând, dacă vei avea interesul să accesezi eseul meu despre Labiş, vei vedea că eu sunt (deşi într-un mod nuanţat) mai drastic decât tine (dar şi decât diverşi critici, inclusiv E. Simion sau Manolescu ori Mihai Cimpoi - basarabenii încă apreciază ceea ce noi privim cu rezervă) cu Labiş. Inclusiv cu poemul său cel mai cunoscut, la care ne tot referim aici.

Cristina (şi, parcă, Virgil),
Din câte mi-aduc eu aminte (din liceu - secţia umanistă - şi din primii doi ani de facultate, în care am - mai - studiat latina), DIXIT e o formă de persoana a III-a a prezentului indicativ ( I: dico, II: dices,III: dixit).
Prin urmare, nu se poate spune "si eu dixit"!
Sper să nu vă supăraţi.
Cu drag,
t.c.