Când ne-am iubit cu sete -
pălăria rămăsese de veghe în pridvor.
Motanul roşu, gri şi alb, pe lene suveran,
torcea din blana vremii scări de fum.

Luminile, prelungi, uitau să ardă;
seara era un fruct preaplin, preacopt,
amintirile tale despre lumea de-afară
rătăceau printr-o vale a uitarii de tot.

Ridicată pe vârfuri, cu lacrimi în glezne,
pălăria ţi-am pus în pridvorul tăcut.
Lumea de-afară-ncepea să existe.
Sete nu-ţi mai era... Ţi-a trecut.