Fusese timid și împiedicat de mic. Părinții l-au sprijinit, însă cu timpul ajutorul lor s-a transformat într-o presiune care îi antrena voința în bătălii. Tot de atunci se simțea călcat în picioare, inferior. Ades judecat, rar acceptat. Deși greoi în exprimare, citise mult. Era frate cu Nichita Stănescu, Blaga; dar pe Arghezi îl excludea din grupul său elitist. Se pare că nu se înțelegea cu Blaga. Totusi, îi era imposibil să-și reunească sufletul în mesaje verbale. În luptele lui cu cuvintele perfecte pentru sentimentele-i perfecte devenea plictisitor și deloc spontan. Aveai uneori impresia că orice informație primită o analiza din trei unghiuri diferite, pe trei raționamente diferite. Procesul se traducea în întârzieri ale răspunsurilor până la câteva secunde. De aceea, primele 30 de secunde în discuțiile cu el erau critice. Dacă rezistai tentației de a pleca până el își bâlbâia primul răspuns, atunci aveai parte de un partener de discuții cu adevărat interesant.

Ea era opusul lui. Puteai să juri că e capabila să scrie, să cânte, să danseze și să dea două examene până el închega o frază. Îl bulversase. Era tot ceea ce el nu a putut fi niciodată. Era de nestăpânit. O vedea liberă și mereu antrenată într-un joc al vieții care îl atrăgea în vârtejul ei. Atunci erau momentele în care își vedea lanțurile grele, le simțea și își ura obișnuința de a le căra în lume.

Avea multe lanțuri. Uneori îl vedeai la cursuri cum se apleacă sub ele încordându-și brațele lângă trup, stând nemișcat, arc... Privind-o. Ea zâmbea mereu unora și altora. Zâmbea și el când o vedea. Îl ajutase mult, mai ales la început. Într-o zi i-a trântit două cursuri pe masă :

- Uite ce ți-am adus! Eu mai am un exemplar din ele. Poftim, sunt alte tale, și i-a zâmbit cum făcea mereu. Radia în ochii lui. El îi urmă linia brațului pănă la cursurile de dimensiuni monstruoase.
- Nu, sper că nu trebuie învățat tot…
Vru să-i mulțumească dar ea nu mai era atentă. O auzi scotocind în ghiozdan, profesorul intră, iar el, deși căuta de zece secunde cuvinte să-i mulțumească, nu mai apucă. La câteva zile, între tăceri încurcate o anunță de trei ori ca vrea să-i spună ceva, dar se poticnea în mijlocul frazelor. Într-un sfârșit o invită la un ceai special preparat de el. Ea acceptă temându-se de să nu-i rănească sentimentele. Îl vedea fragil și nu știa niciodată ce gândește. O servi cu ceai de coacăze. Îngrozitor.

- Odată un indian iubea o americancă…

Ea zâmbi deși nu înțelegea de unde pornea gândul lui în acea zi. Și-apoi, el mereu vorbea așa, fără noimă. Parcă niciodată nu încheia ce avea de spus.
- S-au căsătorit și s-au mutat la New York… aa.. Știi, atunci când.. hm.., făcu o pauză străduindu-se să-și găsească cuvintele.
- Când? întrebă ea cunoscându-i ritualul.
- Când la curs…
- Care curs?
- Atunci când mi-ai dat cărțile…
Zâmbea din nou năucindu-l. Era uimită, niciodată nu putea prezice de unde îi țâșnesc gândurile. O amuza. Asteptă..
- Știi, cursurile acelea două..
- Da, da… Știu..
Iar se lungea și începuse să o scoată din sărite. Încerca să se abțină, să-l înțeleagă dar nu-i reușea.
- Atunci n-am reacționat cum trebuia. Tu ai fost așa drăguță…
Acum înțelegea. Voia să-i mulțumească. "Dar.. ce-a facut el?" Nu-și mai amintea. Asta o făcea să se simtă prost. În fond, se pare că el se gândise mult la asta. "A zis ceva și eu n-am auzit?"
- Știi.. sisteme de valori diferite, ca și.. cu indianul și soția de origine americană.
Era complet pierdută în spațiu. Un dialog cu un asemenea om era ca un imens joc puzzle căruia îi uiți piesele pentru că se colorează atât de încet încât te plictisești.
- Atunci m-am gândit cât am de învățat în loc să-ți mulțumesc. Așa că.. vreau să.. îți mulțumesc. Acum. Aa… mulțumesc.
- Nu-ți face probleme. Știam că așa gândeai, îi spuse privindu-l în ochi. "Mda, dezacordată și falsă." Nu-l auzise spunând ceva atunci și nici nu se gândise la asta mai mult de două secunde.
- Și cum ți-am spus... s-au mutat la New York. Iar el i-a daruit o.. vacă, continuă el zâmbind încurcat, ca să-i arate cât o… Prețuiește.
Ce rost avea povestea asta în context? Nu mai conta. El era un artist al timidității, poticnelii și bâlbâielii. "El cu ciudățeniile lui..." Îl observa cu drag și nu se mai mira de ce spunea.
- Ea nu i-a înțeles gestul pentru că nu știa cât de valoroasă era vaca în cultura lui. Uite.. așa am făcut și eu cu.. cursurile. Am gândit diferit… ca americanca, dar.. mă îndrept acum.

În sfârșit înțelegea și ea. Îi arată, din nou, că în spatele cleștilor lui era o gândire vie, deși ades ermetică și blestemată cu o limba legată. L-ar fi strâns în brațe, dar asta l-ar fi blocat. Așa că a făcut ce făcea mereu, i-a zâmbit să-l dezmorțeasca. Brusc, el se ridică luând cana ei cu ceai de coacăze și scăpând-o de experiență. Cu tot cu cană disparu în cealaltă cameră. Ea rămase așteptând. "Ce face?" Se rezemă de cadrul ferestrei, "ei, ce contează… așa e el" și privi afară : soare, alei, tomberoane. Îl auzi mormăind ceva pe hol. Nu auzi exact ce spunea.

- … vrut o vacă adevărată.

Pufni în râs. "Ce are acum cu vaca? Am priceput. Gata!" Surâdea larg cu degetele răsfirate peste buze și se întoarse de la geam direct în ochii lui. O privea arzând, din spatele lentilelor copilărești, cu ochi de bărbat. Pentru prima dată, prezența lui o înjunghie în piept și o dezbrăcă de zâmbet.

- Așa că ți-am luat una albastră… uite.. îți place Milka?
- Și.. ne mutăm la New York? Întrebă ea încurcat și bâlbâit, împiedicat în sine.
- Îndată ce ne căsătorim, îi spune și zâmbi degajat întregii lumi "așa cum tu m-ai învățat".

O viață a privit-o și a încărunțit. Și-a aruncat lanțurile departe si nu asupra copiilor lor. Apoi le-a adunat și le-a îngropat în ograda părintească. Și-a îndreptat spatele așa cum n-o făcuse niciodată adolescent fiind. A scăpat de toate lacătele, dar nu și de ceai.

- De ce-ai povestit de noi la persoana a treia?
- Pentru că atunci erau un tu și un eu diferit de cel de azi.
- Atunci.. povestește de noi cei de azi.
- Nu pot.
- De ce?
- Nici acela nu există… Doar un eu. Să povestesc despre eu sau... Povestești tu?
- Povestea ar fi aceeași.