Da, un poem al echilibrului... e ca un dans pe sârmă acest text, ca o poveste fără sfârșit dar cu un fel de happy-end plin de farmec. Oare de ce zic și eu aici așa, netam-nesam? Păi vă zic, pentru că Emil este unul dintre cei mai plini de har autori pe care îi are virtualul azi, uneori mă mai supăr pe el, alteori mai înțep doar pentru a vedea ce se află underneath dar când citesc texte ca acesta... renunț fără doar și poate la orice fațadă! Citim aici un poem care ne duce spre santiago de compostella în căutarea fiului pierdut, sau poate altceva, la fel de important să ne pierdem 'into the wild' pentru cine a văzut această capodoperă. Și trebuie să mărturisesc, uite, Emil Pal mie mi-a amintit mereu de acel personaj nebun singuratic și posesor al unei filozofii unice a vieții, aventuroase și distructive. Păcat că Emiliam nu scrie mereu în aceeași notă. Uneori are impresia că tot ce zboară se mănâncă, și atunci sigur că manâncă tot felul de lucruri care zboară aruncate de alții. Nu este însă cazul aici. Aici am citit un poem 'genuine'... o scriitură echilibrată, iar între 'a fi' și 'a nu fi' nu mai este întrebarea, ci este altceva, un pseudopsalm, 'o lopată înfiptă adânc în odaie' sau mai simplu, Emilian Pal at his best!
Margas