Avem aici, cred eu, clasicul caz în care nu ai ce spune şi nu ştii cum să o "nespui". Sunt destui scriitori care nu au ce spune, dar o nespun într-un mod personal şi estetic. Sunt alţiii care au ce spune, dar o spun fără personalitate, prozaic şi/sau clişeic. Dar mai sunt unii, tovarăşilor, care nici nu au ce spune, nici nu ştiu să o nespună. Textul de mai sus, această grămadă de cuvinte, mizează pe un simplu fapt: orice aş spune, atâta vreme cât o fac prin asocieri de cuvinte şi mecanisme care aparţin poeziei, e poezie. Şi atunci o dă înainte cu rânduri absolut independente, mizând pe sensurile pe care i le vor da cititorii... Numai că nişte cititori citiţi la mansardă (= sănătoşi la cap) nu-i vor atribui nicio valenţă "metaforilogică". Ok, dacă dau peste cana de cafea, vărsând-o, cineva (cum ar fi d-l Nicholas Dinu, pe care-l salut cu patimă) mi-ar spune că a fost voia lui Dumnezeu. O fi fost, în cele din urmă, dar până la El, te halesc sfinţii. So, legături de astea forţate, impalpabil logice, nesusţinute de context, de care e în stare doar autorul, degeabă există în ultimă instanţă. Concluziv: e tipul de poetizare metafizică în care cititorul tre' să pară incult, vulgar şi cretinel, iar autorul, genial.

Observăm că singurele puncte lirice sunt nişte nichitisme: tot primul vers, "neîncepută îmblânzire", "viul realității" greutatea culorii". Absolut nichitisme.