Nu sunt de acord cu folosirea unor „cârje” (imagini, filme, explicații, evidențierea unor cuvinte prin ghilimele, scriere cu majuscule, italic sau boldat) pentru a susține un text. Chiar ieri vorbeam în cancelarie cu o colegă că asemenea practici îngrădesc libertatea de receptare a lectorului, ba chiar îl manipulează sau, mai rău, îl subestimează. Poezia și proza ar trebui să fie susținute doar de cuvântul din care sunt alcătuite.

Însă, în ce privește arta japoneză, lucrurile stau un pic altfel. De ceva vreme mă preocupă să știu mai multe despre haiga și fotohaiku. Îmbinarea dintre text și imagine nu trebuie să reprezinte un fel de reciprocitate în acordarea „cârjei”, ci mai degrabă ceva care să sporească mai mult spațiul tăcerii, al gândului neexprimat, golul acela în care și imaginea și haiku-ul se completează în mintea receptorului. Un poem nu trebuie să descrie imaginea. Nici imaginea nu trebuie să reflecte poemul ca într-o oglindă. E o tehnică extrem de grea. Eu am pornit de la imagine, am studiat-o, am încercat să îi deslușesc tăcerile din spatele culorilor, formelor, liniilor, contrastelor. Am vrut să îi sporesc misterul. E drept că mie nu prea mi-a ieșit cum aș fi vrut, mai ales la primul vers (e descriptiv, repetă ceva ce arată imaginea), ceea ce îndreptățește în mare proporție comentul tău. Îl apreciez și îți mulțumesc.

Referitor la primul vers, vers care nu mi-a dat pace multă vreme, mă tot gândesc la variante cum ar fi:
ard în privire/ se-aprind în priviri/ ard în tăcere/... Mai caut :)