un loc în program

M-am trezit şi m-am frecat la ochi, îndelung.
Nu văd nimic cu ochiul drept.
Nu m-am lovit, nu mă doare, nu-l simt, nu văd.
Cui să mă plâng? Fraţii toţi mi-au murit, la naştere sau ceva mai tîrziu dar toţi după cei ce ne-au făcut.
Am divorţat şi de a treia soţie dar şi de medicul de familie iar copiii sun prin lume.
Sunt pensionar dar şi muncesc. De ce mai muncesc? Dar de ce să nu muncesc? Măcar pentru că pot şi că aşa demonstrez că nu este adevărat că nu se găseşte de muncă.
Am să merg la oftalmolog dar azi este sâmbătă...Am să merg la un cabinet cu plată.
De ce să merg la un cabinet cu plată când am plătit o viaţă pentru a avea asistenţă medicală şi plătesc şi acum?
E mai aproape un cabinet particular.
-Bună ziua, aş dori o consultaţie.
-Luaţi loc. Vă costă 50 de lei.
Voi plăti. Nici nu e mult, este contravaloarea a 5 pachete de ţigări, chiar mai puţin.
Îmi vine rândul, intru şi spun ce problemă am.
Medicul, un evreu bătrân, mă tot iscodeşte despre ultimii cincizeci de ani de viaţă.
Ce dracului mai vrea şi ăsta? Parcă aş fi la securitate!
Mă liniştesc şi răspund cu sinceritate la tot ce mă întreabă apoi, după aproape o oră, doctorul îmi spuse că este posibil să am scleroză multiplă.
Sună straniu această formulare. Scleroză, ar fi normal la vârsta mea, dar multiplă?
Îmi dă un bilet de trimitere la Municipal şi o las pe luni că doar nu era o urgenţă.
Trec pe la farmacie şi cumpăr medicamentele recomandate şi, după ce am ieşit, am privit din nou suspiciunea doctorului înscrisă pe biletul de trimitere.
M-am întors în farmacie şi am întrebat ce este aceea scleroză multiplă. Farmacista tresare, mă priveşte lung şi mă întreabă la rândul ei cine este bolnavul.
Nici nu ştiu dacă eu sunt bolnavul dar îi răspund că această suspiciune planează asupra mea.
Îmi explică răbdătoare ce este cu demielinizarea structurilor nervoase...
-Cât costă medicaţia pentru vindecare şi cât timp durează tratamentul?
Liniştea a făcut loc zgomotului ce-l făceau boabele de cafea ce cădeau din arborele din farmacie.
-Nu există vindecare!
Ghilotina acestor vorbe a căzut sec acoperind zgomotul pe care îl făcea casa de marcat.
Am plecat acasă, mi-am pregătit bagajul pentru spital şi nu am mai ieşit din casă până luni cînd am plecat. Am uitat răspunsul farmacistei.
Am fost internat ambulatoriu dar am fost consultat şi mi s-a recomandat un RMN.
Am plecat la un cabinet particular şi am făcut analizele toate.
A doua zi am luat rezultatele şi m-am întors la doctoriţa aceea cu dioptrii mari prin care îi vedeam ochii foarte mici.
Toate analizele erau strânse într-un dosar voluminos care a fost examinat atent de o mulţime de medici.
Un doctor bătrân m-a chemat la cabinet.
-Domnule, se confirmă prognosticul oculistului şi te vei pensiona.
-Ce tratament va trebui să fac?
-Va trebui să intraţi într-un program naţional care susţine tratamentul celor care au această afecţiune.
Sunt patru spitale cuprinse în acest program şi va trebui să intraţi şi dumneavoastră în program.
-Intru, domnule doctor, cum să nu dar ştiţi, eu sunt pensionat la limită de vârstă!
-Atunci vă înscriu pe lista de aşteptare.
Am rămas o clipă pe gânduri reflectând la cele spuse de medic apoi, pentru a mă lămuri, am întrebat:
-Ce înseamnă să mă înscrieţi, cât va trebui să aştept? Cât timp ţine tratamentul?
-Tratamentul vă ajută să încetiniţi evoluţia bolii, este o boală ce nu are leac, momentan.
-Cât trebuie să aştept pentru a intra în program?
-Până se face un loc!
Iar am tăcut gândindu-mă că tipul vrea şpagă să mă bage în program dar totuşi îndrăznesc:
-Cine face un loc? De cine depinde să se facă un loc?
Doctorul m-a privit scurt, după ce şi-a privit ceasul, semn că am zăbovit cam mult în cabinetul său.
-Când iese un pacient din program va rămâne un loc liber...
Mi-era şi teamă să înţeleg...Cum adică iese cineva din program?
-Ce înseamnă...
-Pe cale naturală, este o ieşire din program pe cale naturală.
-Adică ...moare un om? Să aştept până moare un om?
-Dacă nu doriţi nu vă înscriem pe lista de aşteptare.
Am trântit uşa şi am plecat.
Vederea începuse să-mi revină, întro oarecare măsură.
Am ajuns acasă şi am intrat pe net şi m-am îngrozit.
Am coborât la magazin, mi-am cumpărat o jumătate de coniac, două pachete de ţigări şi m-am aşezat pe telefoane.
Am sunat pe fostele mele neveste, am sunat veri, mătuşi, foste amante, prieteni şi am spus tuturor ce vreau.
Am încheiat lista de telefoane şi nu mai aveam ce face.
A doua zi am mers la serviciu şi mi-am dat demisia. Patronul m-a privit lung neînţelegând ce se întâmplă.
-Domnule, dacă vrei un salariu mai mare putem sta de vorbă.
-Nu vreau domnule nimic, vreau să demisionez.
Am plecat la un notar şi mi-am făcut testamentul apoi am fost acasă şi am făcut curat.
Bunica avea sicriul în pod şi cumpărăturile toate pentru înmormântare...Nu, eu nu cumpăr nimic.
Cuvintele doctorului le auzeam tot timpul... să apară un loc în program...pe cale naturală.
Şi sunt atâtea chestii care nu le-am făcut...Nici măcar nu am ieşit vreodată din ţară după chestia aia de-i zice lumea revoluţie, chiar dacă am paşaport.
Am fost o dată, cu mulţi ani în urmă, după unul dintre divorţuri, cu autostopul până la Marea Nordului pe vremea lui Ceauşescu dar în Scandinavia nu am fost. Nu vreau la Napoli să nu fiu nevoit să-mi aştept moartea după vizită, aş vrea la Paris şi apoi să pescuiesc la somn în Ebru şi ştiucă în Scandinavia apoi...Dumnezeu cu mila!
Am urcat în tren pentru destinaţia Paris. Am bilet la vagon de dormit.
Am trecut de Episcopia Bihorului şi mi-e somn. Dacă nu mă mai scol?
Am petrecut câteva zile minunate la Paris. Prietenul meu din copilărie, Răzvan, mi-a fost ghid şi m-a găzduit. Există destul de multă mizerie şi spoială în oraşul luminilor.
După primele trei zile mi-am reamintit de boala mea şi de lista de aşteptare... Răzvan m-a întrebat ce am şi după ce am vorbit cu George, la Madrid, că urma să trec pe la el, i-am povestit lui Răzvan toată istoria cu boala mea.
-Băi băiatule, nu vrei să mai faci un set de analize aici?
Ce rost avea? Şi aşa nu aveam foarte mulţi bani şi nu vedeam utilitatea unei cheltuieli aiurea.
-Lasă că vorbesc cu Georgică şi-mi fac analizele în Spania că o fi mai ieftin la el.
Am plecat a doua zi să-l revăd pe George, fost coleg de echipă la rugby la Locomotiva. M-a aşteptat în gară pentru că am dorit să merg cu trenul.
Are o soţie minunată, o spanioloaică minionă care nu ştia cum să-mi facă pe plac. Mi s-a părut ciudată atitudinea şi a doua zi l-am întrebat pe amicul meu.
-Ştii, a vorbit cu Răzvan la telefon şi el i-a povestit despre boala ta... Am să te rog să mă laşi să plătesc eu analizele pe care ar trebui să le faci.
Am ezitat dar oare la ce sunt buni prietenii dacă nu la a-ţi fi de folos la mare nevoie?
-Bine George, cu mulţumirile mele sincere, accept să fac analizele dar nu stau mai mult de trei zile şi plec în nord.
-Mi-a spus Răzvan că mergi la ştiucă.
A doua zi am fost la un mare spital şi mi s-au recoltat probe ca apoi George să mă ducă la Ebru. A fost o zi şi o noapte de pescuit de neuitat. Un somn de peste doi metri m-a plimbat câteva ore cu barca până l-am scos ca apoi, după fotografiile făcute alături de captură, să-l eliberez cu mare plăcere. Despărţirea de prietenii mei a fost scurtă şi nu am dat răgaz sentimentelor de părere de rău să mă cuprindă.
Sub aripile avionului am scrutat cu plăcere nordul Spaniei şi mi-am amintit de drumul lui Carol cel Mare la Santiago, pe sub Calea Lactee.
După aterizare am sunat în Franţa şi în Spania, m-am cazat şi mi-am căutat un ghid de pescuit. Scumpă viaţa aici în nord dar şi veniturile lor sunt pe măsură.
După trei zile de încercări am reuşit câteva capturi dar nimic senzaţional.
O stare de rău începuse să mă cuprindă aşa că am decis să mă întorc acasă dar cu trenul, oricât de mult timp aş face pe drum.
Peisajele minunate, zgomoul monoton al roţilor, distanţele mari parcurse mă făceau să cred că aşa voi înşela moartea, călătorind la nesfârşit.
În cele din urmă am ajuns în Gara de Nord în Bucureşti. Parcă vedeam oraşul cu alţi ochi. Erau detalii pe care le observam pentru prima dată. Am ajuns acasă şi m-am culcat.
Din nou a răzbătut acelaşi gând...dacă nu mă mai scol?
Dimineaţă am sunat la spital să văd dacă a apărut un loc în program. Ce sentiment de vinovăţie mă încerca? Oare soldaţii vietnamezi care aşteptau să moară un combatant să-i ia arma aveau acelaşi sentiment?
Doctorul mi-a răspuns că nu are noutăţi dar că am mai urcat trei poziţii pe lista de aşteptare.
Am băut cafeaua privind la televizor, cu geamul de la balcon deschis. Mirosul florilor de primăvară pătrundea discret pe uşa deschisă iar eu mă gândeam la cei trei care au lăsat trei locuri libere în program.
Sunetul telefonului m-a trezit din reverie.
-Alo!
-Moşule, eu sunt, Irina!
Subconştientul m-a întrebat care Irina? Aşteptarea şi lipsa mea de reacţia a făcut-o pe interlocutoare să insiste:
-Băi ai murit? Cu tine vorbesc, spune ceva!
Mi-am reamintit de povestea frumoasă de dragoste ce am trăit-o cu ea cu peste patruzeci de anui în urmă.
-Da, iubito!
-Băi băiete, notează numărul de telefon al unui tip pe care -l cheamă Mircea, notezi?
-Am notat!
-Îl suni, spui că eşti un gagic de-al meu din tinereţe şi faci ce îţi spune el.
-Dar cine este tipul?
-Frate cu cuscrul meu.
Am sunat. M-am, întâlnit cu un domn cu un aer distins, i-am recitat din nou toată povestea bolii mele şi el m-a însoţit la un spital care nu era pe lista spitalelor din program.
-Domnule, nu este un spital potrivit...nu este în programul naţional...
-Bine dar stai potolit.
Am intrat în cabinetul directoarei, am salutat ceremonios şi domnul Mircea i s-a adresat:
-Doamna doctor, am nevoie de un loc în programul naţional pentru cuscrul meu.
-Sigur, de mâine dimineaţă se poate interna pentru analize şi să înceapă tratamentul.
Ne-am despărţit cu o strângere de mână şi la ieşirea din spital m-am despărţit şi de binefăcătorul meu.
Spitalul nu era în programul naţional, eu nu mai eram nevoit să mai aştept moartea cuiva de pe o listă şi ar fi trebuit să mă bucur pentru norocul meu de a-l fi întâlnit pe cel care făcea importurile de medicamente pentru boala mea.
-Am intrat în casă cu cele câteva cumpărături şi cu o sticlă de ţuică de prună.
Am deschis televizorul lăsându-l fără sonor, am deschis uşa de la balcon în care bătea primăvara, mi-am turnat un pahar de ţuică şi toată acea linişte a fost spartă de sunetul telefonului.
-Alo! Sunt George. Moşule...vocea lui avea un ton de veselie ciudată. Moşule, ţi-au ieşit rezultatele la analize...
Sunetul de ocupat a fost luat de acea linişte de pe liniile telefonice pe care le ascultă serviciul român de informaţii, liniştea în care se aud fulgii căzând când ninge liniştit.