Iaşiul –
salon cu igrasie palidă
şi gresie indigo la capete;
se-ncreţeşte plafonul,
picură pene,
şifonierele şifonate aprind pionezele,
pe la sertare, moliile întind cămăşi negre
din satin,
furnici cu eşapament drăcuie metalic,
grăbind statul*,
lustrele-n două picioare,
fixate de podea,
se-ntreabă de oră, de var, de waţi.

Lunea –
ghiuj fumând ceaţă,
lângă cântarul de subraţ;
două omizi blonde îşi cântăresc plasticul.
un puric cu ghiul, aerul
trei buburuze, punctele din spinare,
o larvă îmbrăcată-n cerneală, absenţele...
Toată lumea cântăreşte la fel,
pe cinzeci de bani.

Poetul –
arbore cu umbrele suflecate,
între două statui,
sprijinind salonul;
dimineaţă şi-a peticit amintirile,
a vorbit despre fugă cu un melc;
pe la prânz,
clătindu-şi crengile cu un sonet
şi părându-şi existenţial,
şi-a scrântit o frunză;
pe seară,
a jucat dame cu bustu’ lui Topârceanu,
iar acum simte că-l ia cu singurătate
şi cu moarte tipic poetică.
Într-un exces de furie,
clipind din deget,
ar putea să dârâme salonul.
Dar ce folos,
când se moare atât de uniform.

Pe la sertare,
foşnind,
se sting
pionezele.

*cu sensul faptului "de-a sta"