Vara era pe sfârşite, gospodinele începuseră să-şi facă giji pentru bugetul destinat zacuştelor, gogonelelor, verzei şi pepenaşilor de pus la murat, dar ei nu-i păsa, câtuşi de puţin, de vânzoleala aia care se repeta an de an.
La cei patruzeci de ani abia împliniţi, nu se putea lăuda cu nimic ieşit din comun: nu avea copii, Paul o părăsise, în urmă cu doisprezece ani, cu trei zile înaintea petrecerii de logodnă (îşi descoperise subit o latură ceva mai aparte şi preferase prietenia unui bărbat), nu avea mari obligaţii şi nici responsabilităţi majore, în afara celor legate de serviciu şi de menţinerea garsonierei într-o stare de relativă curăţenie.
Îşi propusese să uite de îndatoririle casnice şi să plece în concediul pentru care strânsese bani de aproape trei ani. Totul fusese planificat minuţios,îşi alesese din timp destinatia, dintotdeauna voise să meargă în Toscana şi să se lase vrăjită de farmecul acelor locuri binecuvântate de Dumnezeu. Amânase concediile în ultimii doi ani, având acum la dispoziţie aproape 90 de zile pentru a se umple de acea regiune mirifică a Italiei.
Până la aeroport apelase la serviciile unui taxi. Adevărul e că nimeni nu-i dădea anii care se citeau în cartea de identitate (“de vină” erau statura mignonă, ochii negri care străluceau în orice moment al zilei, dar mai ales dimineaţa, faţa mereu zâmbitoare, tenul neted, catifelat, pielea arămie şi mijlocul subţire, de gimnastă) aşa încât nu fusese surprinsă de adresarea şoferului “poftiţi în maşină, domnişoară!” şi îşi regăsise acel zâmbet în colţul gurii, acelaşi afişat în toate situaţiile, nu puţine, de acest gen.
Tipul arăta bine (gândise că nu putea avea mai mult de treizeci de ani), zâmbea cu gura până la urechi şi era extrem de volubil. Avea portbagajul defect, trebuise să-şi pună geamantanele pe locurile din spate şi fusese nevoită să se aşeze în dreapta lui.
Drumul până la aeroport se parcurgea, în mod obişnuit, în aproximativ 30 de minute, dar era o oră de vârf, cu ambuteiaje şi nervi întinşi la maxim. Era înalt, foarte înalt, avea mâinile aspre, cu degete lungi, tenul deschis, un nas puţin coroiat şi părul castaniu. Nu-i putuse defini culoarea ochilor, era ceva între albastru şi verde, dar nici n-o interesa, în vreun fel, acest aspect. Oricum, vorbea încontinuu şi transmitea o stare de bună dispoziţie (ori poate era starea ei, deja indusă de proximitatea vacanţei ce îşi ridica uşor marginile rochiei, pentru a-şi etala linia dulce a picioarelor) care nu putea decât să-i facă bine. Era destinsă, fără alte griji în afara celei de a nu fi, cumva, atinsă de vreo supărare care să-i umbrească mulţumirea din acele momente.
Mai avea cam două ore până la check-in, nu era deloc stresată de mersul acela poticnit al automobilului, aerul condiţionat îi lăsase senzaţia unei mângâieri abia perceptibile, dar în momentul în care mâna lui dreaptă, făcută pumn pe mânerul schimbătorului de viteze, îi atinsese genunchiul piciorului stâng, simţise în tot trupul o vibraţie puternică. Rămăsese cu privirea înainte, fixată în fundul maşinii din faţă, neavând curajul să schiţeze vreun gest, simţind că rămâne fără aer. În mintea ei gândurile se luptau între ele pentru supremaţie: “ar fi trebuit să ripostez, să îl rog ferm să-şi vadă de condus şi să nu mai încerce chestii d-astea cu mine, că nu sunt interesată”, “cred că m-am destins prea tare, piciorul mi-a depăşit limita locului ocupat şi oricum, trebuie să schimbe vitezele, a avut o sumedenie de cliente, o fi având soţie, iubită, nu cred că-l interesează altceva decât să-şi ia banii şi să plece la ale lui”, “de ce naiba reacţionez aşa, doar n-am luat-o razna, plec în vacanţă, e numai un necunoscut din sutele cu care mă intersectez silnic, nu trebuie să mă gândesc decât la minunatele zile de vacanţă pe care le voi avea”.
Reuşise să se calmeze, reîncepuse să-l audă vorbind (el nu se oprise, de fapt, din turuială, spunând banalităţi) şi încet, încet se liniştise deplin, concluzionând că fusese o atingere pur întâmplătoare.
Îşi recăpătase acea stăpânire de sine caracteristică clientului care se ştie intangibil datorită contractului nevăzut încheiat cu prestatorul angajat să ducă o treabă la bun sfârşit şi îl întrebase, pe un ton neutru şi destul de ferm, cât crede că mai durează drumul. În loc de răspuns (erau opriţi la un semafor), îşi întorsese privirea, îi fixase ochii (abia atunci văzuse că sunt verzi) şi îi spusese, cu o voce plină de senzualitate, doar trei cuvinte: “eşti foarte frumoasă!”
Privirea îi rămăsese pironită în ochii lui, gura îi era uscată, îşi simţise obrajii arzând, îi tremurau picioarele, iar pielea de pe braţe şi de pe picioare îi înflorise în mii de puncte care-i aminteau de senzaţia primului sărut, demult, la paisprezece ani, când Florin, colegul de şcoală - cu un an mai mare ca ea – o strânsese în braţe emoţionat şi, tremurând la rândul lui, îşi lipise buzele de ale ei cu sete, dar şi cu teamă.
Fusese incapabilă să spună vreun cuvânt, nu înţelegea ce i se întâmplase, aerul nu-i mai ajungea destul în plămâni şi-şi auzea respiraţia ca pe şuieratul unei locomotive cu aburi. El realizase că era extrem de tulburată şi îşi aşezase palma dreaptă pe umărul ei stâng rugând-o să se liniştească, se aplecase către obrazul ei şi... uşor, abia atingând puful fin al obrazului, îşi lăsase buzele să încerce un sărut fin, ocrotitor.
În aceeaşi clipă, culoarea verde a semaforului şi claxoanele celor din spate, îl obligaseră să demareze şi să-şi continue deplasarea.
Rămăsese în transă, într-o tăcere deplină, dar realizase brusc că nu de călătoria aceea avusese neapărată nevoie. Concediul mult aşteptat trebuia să însemne altceva: trebuia să-şi ia o vacanţă de la starea ei de cvasi-normalitate, de la zilele insipide în care privea televizorul sau ieşea cu prietenele la o cafea sau la shopping, în căutarea unor cârpe care, a doua zi de la achiziţionare, deveneau demodate, de la viaţa aceea anostă, lipsită de nerv, de dragoste.
Se înseninase, era calmă, ştia ce avea de făcut, iar când taxiul ajunse în faţa aeroportului, îl rugase să oprească motorul şi sărise, literalmente, de gâtul lui, gura i se deschisese însetată, limba i se înşurubase în gura lui şi degetele i se înfipseseră în umerii bărbatului, şocat, dar nu într-atât încât să nu răspundă pe măsura reacţiei ei vulcanice.
Într-o scurtă pauză de respiraţie, cu părul răvăşit şi ochii strălucind ca lupoaicelor, noaptea în pădure, îi ceruse, cu o voce gâtuită de emoţie, să pornească motorul şi să întoarcă.
Era în vacanţă, avea să fie cel mai fumos concediu din viaţa ei, putea să dureze o oră, trei zile, două săptămâni, trei luni ori poate toată viaţa, nu avea de unde să ştie şi nici n-o interesa, dar se simţea intr-o vacanţă perfectă (“la naiba cu familia Medici, biletele de avion şi banii cheltuiţi deja!”), era fericită, extrem de fericită. El rezona, era mulţumit, nu se putea mai bine de atât, reuşise o agăţare rapidă, nu se aşteptase la aşa ceva şi făcuse tot posibilul să ajungă rapid la noua destinaţie, călcând acceleraţia nerăbdător, depăşind şi strecurându-se când “pe galben”, când, uneori, chiar “pe roşu”.
Nici după trei ore circulaţia nu fusese deblocată în intersecţia unde o masă de fiare galbene (un taxi, spuneau cei care fuseseră acolo în acel moment) zăcea la umbră sub troleibuzul vechi, scorojit şi insensibil la nevoia de vacanţă a călătorilor transportaţi în fiecare zi.
dudu -
Proză:
Comentarii
- erori -
a.a.a. -
Da, am înţeles miza textului - contrastul dintre accident şi euforia tipei sau, mai departe, dintre viaţă şi moarte. Simpatică idee, deşi nu inedită.
Sunt destule probleme care vor trebui corectate: punctuaţie, câteva diacritice, câteva litere păpate, în unele locuri, topica...
În textele literare, se recomandă ca numerele să fie redate prin litere, nu prin cifre. Dar, spun eu, nu-i capăt de ţară dacă se face prin cifre. E însă o problemă dacă redarea se face şi prin cifre, şi prin litere, aşa ca în textul tău.
De evitat " fixată în fundul maşinii din faţă", care-mi aminteşte de "faţă-n faţă cu spatele magazinului". La fel, de evitat, eminescianul/ nichitismul "îşi aşezase palma dreaptă pe umărul ei stâng". Şi ar mai fi câteva chestii, dar le găseşti tu la recitire.
o lacrimă târzie
bobadil -
am vărsat o lacrimă târzie citind acest text trist
ori de câte ori citesc așa ceva, plâng ca un copil, cu sughițuri
doamne, de ce a trebuit să se termine totul atât de prost?
de ce taxiul acela trecea pe galben sau chiar și pe roșu în loc să respecte regulile de circulație, așa cum ar fi normal?
de ce femeia nu a putut să se bucure de fundul mașinii din față așa, pur și simplu, să citească marca mașinii, numărul de înmatriculare, fără alte incidente?
acest text m-a scuturat serios și recomand trimiterea lui imediată la Șantier nu pentru că nu ar fi bun, ci pentru că este prea devastator cu cititorul, nu știu ce zice Regulamentul Hermeneia despre textele devastatoare!
Părere
Maria - Doina -
Cred că are dreptate Andu, fiindcă și pentru mine a fost cam necofortabil să citesc finalul care seamănă cu știrile de la ora 17 :) sau cu cele în care prezentatorul spune: „vă avertizăm că urmează imagini care ar putea să vă afecteze emoțional” :) Desigur, acestea fac parte din viață, se întâmplă, dar în cazul de față pare un final prea căutat, prea atent e distrasă atenția lectorului către altceva și dintr-o dată, zdrang!, s-a dus și concediu, și iubire, și viață, și tot... Mă gândesc, oare nu ar fi bine să se termine textul la “pe roşu”? Pe de altă parte și Adrian are dreptate în ce privește contrastul dintre pofta de viață și moartea subită. Aș lăsa moartea, ca final al acțiuni, o opțiune în imaginația lectorului. E doar o părere.
Despre ghilimele: se recomandă forma 99 jos la începutul citării și 99 sus la finalul citării.
chestiunea finalurilor...
Dorel -
Început doar în aparenţă trudnic, pregătire răbdătoare a acţiunii propriu-zise (câtă acţiune poate fi într-un asemenea text, situabil între poem şi povestirea cu tâlc). Foarte bună, ca intuiţie a psihologiilor, scena din maşină. Dar finalul este comod, simplist, melodramatic, aproape lamentabil, anulând, pur şi simplu, întregul...