Personal, nu avea nimic împotriva societății. Doar așa, în general, global, cum spunea, simțea un fel de nelămurire, ca și cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pick-up. În fiecare dimineață, cu excepția duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioșc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul și viitorul său. Detașat, plictisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când și când silueta ce aluneca pe lângă stații; oameni obosiți, țâfnoși, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe Daniel îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn și băutură. Ultimele sute de metri însă îi limpezeau privirea și el putea să vadă, mirat, gospodine cu mutre tâmpe și rochii soioase, neoanele iluminării publice.
Ajungea la chioșc zăpăcit, cobora obloanele, își etala marfa. Aștepta răbdător apariția primului jerpelit al orașului, a altor jerpeliți de profesii ca: mecanici, vânzătoare de cofetărie, magazin de încălțăminte sau alimentar, măturători ai serviciului salubrității, profesori pensionari, simpatizanți ai unor partide care-l înjurau pe motiv că n-are ziarele lor. Băbuțe cu figuri triste, pioase, revoltate sau nehotărâte, se opreau, răsfoiau cărți și calendare colorate, sporovăiau despre nivelul de trai, plecau fără să cumpere nimic. Le urmărea curios și se gândea că, poate, asta-i cea mai mare nevoie a bătrâneților, nevoia de-a fi guralive. „Cea mai mare vocație e să n-ai vocații”, gândea, tânjind după simplitatea lor dezarmantă. Pentru Daniel mai era vreme multă de trecut și oricum nu credea că va ajunge clipele calme ale senectuții.

Într-o zi, i s-a făcut dor de fetiță, avea 9 luni când soția lui a cerut divorțul. Nu-i convenea să fie femeia unui muncitor la negru, după ce el și-a dat demisia de la ziarul unde fusese cel mai bun reporter. Una era să fie salutată de distinsele personalități locale, alta era să audă în spatele ei șoapte ca: „Ui’ ce bulane are!” Dar așa erau oamenii aceia, muncitorii la negru pentru care viitorul nu însemna mai mult decât „mâine”. După ce temutul ziarist a dispărut din mass media, colegii de breaslă i-au luat la purecat activitatea. O campanie care i s-a părut nesimțită, fără sens. N-avea cum riposta, foștii lui colegi știau asta. Se încăpățânau totuși să-l bage în noroi până-n gât. Când soția lui îl întreba ce are de gând, Daniel tăcea. N-avea nici o idee, nici chef de-a avea idei. După câteva săptămâni s-a apucat de băut. Apoi a urmat divorțul. N-a obiectat, n-a cerut departajarea bunurilor. L-a căutat pe bătrânul care, datorită lui, a primit niște bani buni reprezentând o pensie retroactivă de care statul se prefăcea că a uitat. Acesta a vorbit cu cineva și l-a plasat într-o echipă ce lucra la construcția unei vile, în apropierea orașului. O echipă la negru, fără responsabilități, fără identitate. N-a spus nimănui cine este: un nume și atât, când proprietarul le împărțea banii. Câteva săptămâni chiar a crezut că lucrează acolo de secole. Înafară de betoniera, cărămida, grinzile și vodca băută cu ceilalți nu-i mai rămăsese nimic în cap. Și-a adus aminte că trebuia să plătească pensie alimentară și a cerut „baștanului” o zi liberă. Fosta soție i-a făcut cafea, l-a întrebat dacă-i e foame; dar el se comporta mecanic, trăind în altă lume. La plecare, păstrând o distanță care-i oferea siguranță, i-a spus:
- Nu mai veni aici. Trimite-mi banii prin poștă, te rog.
El a dat din cap inexpresiv. Doamna avea să-și amintească toată viața întâlnirea aceea, golul terifiant al ochilor, conversația purtată cu o ființă venită parcă dintr-un regn al morții.
Amintindu-și toate acestea, Daniel golea sticla cu vodcă. Rezemat de zidul vilei, lângă el, stătea bătrânul Ceată, cel mai vârstnic muncitor.
- Te gândești la ea, așa-i?
- Cred că da, a murmurat Daniel surprins.
- Ia mai dă-o dracului de muiere nenorocită, a irupt bătrânul. Hai că te duc eu la una din sat și după o noapte ești ca nou! Dă să trag o gură, a sfârșit Ceată mai potolit.
Daniel i-a întins sticla urmărindu-l cum o duce la gură și cum suge cu lăcomie lichidul mizerabil.
- E de treabă, a zis bătrânul, dându-i sticla înapoi.
Deodată, Daniel și-a imaginat gura băloasă cu numai două-trei cioturi de dinți fixată ca o ventuză pe gura sticlei. În viziunea lui vedea saliva și vodca amestecându-se, dizolvându-se una în alta. A țâșnit în picioare, vomitând.
Dorul a mai persistat câteva zile, apoi i s-a făcut lehamite. Intraseră mult în toamnă cu lucrările iar într-o zi, proprietarul, un fost securist, le-a închis de tot până-n primăvară. În cele câteva luni terminaseră pivnițele, garajul și un etaj. Ultima noapte și-au petrecut-o în camera pe care reușiseră s-o și tencuiască și în care dormeau pe scânduri, printre paie și haine ieșite din uz.La lumina unui lămpaș cu petrol,au băut vodcă și au mâncat pâine cu slănină, se lăsase frigul. Șapte oameni fără căpătâi, câte unul pentru fiecare zi a Creației.
- Eu mă duc în oraș, la azil, a spus Ceată, după un lung moment de tăcere în care fiecare s-a gândit la ale lui.
- Ai acolo băbuțe tot una și una, a hohotit fals Matei, 42 de ani, fost șofer pe autobuz.
- Am, și ce te doare? s-a rățoit bătrânul cu arțag.
-Pătrule, mai desfă o sticlă, a zis Matei.
De pe scândurile lui, Daniel îi privea cu mirarea unui animal care moare. Trăsneau a disperare cu toții. Oamenii nimănui.
A doua zi au plecat. În oraș, Daniel a vorbit cu șeful unui șantier care, pe durata iernii, oprise lucrările la o bancă. Să le dea una dintre barăcile metalice, să ierneze și ei. Contra unei sume derizorii, se angajau să păzească utilajele și materialele rămase.Cu chiu cu vai, șeful a spus că da și de atunci, gașca aceea de amărâți a început o viață cenușie, plictisitoare, cu somnuri lungi, cu țigări multe, deseori cu sticle de vodcă. Făceau cu rândul la adunat lemne pentru foc, acțiune la care bătrânul Ceată participa cu frenezie. El făcea focul în fiecare dimineață, suflând în cărbunii încinși, tușind, fumând țigară de la țigară. Printre icnituri, ceilalți îl auzeau boscorodind de unul singur și se trezeau morocănoși, cu gust de ceartă în gură.
- Vedem noi la anul, mormăia Ceată, netulburat de scârțâitul paturilor metalice. Ne întoarcem la vilă, mâncăm boierește, bem popește, prăjim ciuperci… Ce să-i faci, trebuie să trăiești cumva… Că nimeni nu-ți mai dă… în ziua de azi… o coajă de pită… Și la azil ce fac? Mă duc cu alții la barul de peste drum… Aici nu-mi ține nimeni ividența… În primăvară, atunci să vezi… mă-sa de lume…
- Bă, nu mai scoate atâta fum că ne ‘toxicăm, se răstea câte unul la el.
- Nu-ți place? Ia poftim dumneata de fă focul dimineața, schelălăia moșul, fericit că are cu cine vorbi.
Dar ăla tăcea posomorât iar Ceată se întrista și pornea să hoinărească prin oraș. Găsise o cantină unde o femeie de serviciu cu frica lui Dumnezeu îi mai dădea de mâncare.
Spre sfârșitul lui decembrie, înainte de sărbători, Daniel i-a trimis fostei soții, poștal, o sumă mare de bani. N-a avut curajul s-o caute, să-și vadă copilul. Își petrecea timpul în sala de lectură a bibliotecii, la căldură și liniște. Citea ziarele anilor interbelici, colecții după colecții. Supraveghetoarele îl bârfeau, spunând celor dispuși să le asculte că ar fi legionar. Nu-i păsa.
Într-o zi, curios, a intrat într-o biserică. L-a văzut pe Isus materializându-se deasupra paharului ce conținea vinul și pâinea. A văzut lacrima curată de sânge ce a căzut dureros din inima Lui. Apoi, pe acel popă hămesit, ingurgitând sublima substanță, cu indiferența omului care, în virtutea inerției, nu mănâncă dimineața pentru a se putea cumineca. S-a simțit în pragul leșinului în momentul în care picătura de sânge divin alimenta energetic oribilele extensii lumești. De hulpavii popi i s-a făcut silă și n-a mai intrat niciodată într-o biserică. Gestul marțial, unic, existențial al lui Cristos i s-a părut nedrept de inutil.

Anul Nou l-au făcut în baracă. Deși le-a atras atenția, ceilalți au spart niște cofraje, să aibă ce pune pe foc în timpul sărbătorilor. Au luat vodcă, bere și salam, abandonând tradiționala slănină. Au chefuit pe îndelete, urându-și ani și bani. Au mâncat salam. Au dormit, s-au trezit și iar au chefuit. Un fel de sabat al rataților, un fel de frumusețe a ratării.
A patra zi după Anul Nou a apărut șeful șantierului. A văzut „paguba în avutul particular”, l-a prins pe Ceată alimentând focul cu așchii din cofraje. I-a făcut analfabeți, hoți, inculți, i-a băgat în mamele mamelor lor, le-a promis că le pune poliția pe cap. Beat mort, prăvălit într-o rână pe patul jegos, Daniel s-a chinuit și a spus:
- Șefule, cultura te îndepărtează de Dumnezeu. Cultura este îndoială, neliniște, întrebări. Mai ales întrebări,de parcă Dumnezeu ne-a creat să complicăm lucrurile. Ei, uite că, după ce, ca niște tâmpiți i-am pregătit terenul, ne va potoli diavolul.
Ăla și-a scuipat în sân și a dispărut în viteză. Le-a reținut din bani mai mult decât trebuia.

Pe la mijlocul lui ianuarie Daniel a găsit de lucru ca vânzător de ziare. Deoarece îl cunoștea de pe vremea când era „un om mare”, patronul l-a compătimit. Răbdător, Daniel i-a ascultat văicărelile, „îmi pare rău”-l convențional, fals, fără nici o valență practică.
Când a deschis prima dată ușa chioșcului, i s-a părut că ambii poli ai pământului, respectuoși, i-au făcut loc să intre. „Să nu aduci reșou” a zis patronul. „S-ar putea aprinde ziarele, s-ar putea întâmpla o nenorocire. Îți dai seama că nu m-ar interesa cât curent consumi, deși e tare scump și impozitele mă omoară, dar e vorba de presă, de cărți, de o groază de bani investiți… Îți dai seama…” N-a zis nimic. Își lua două-trei cafele într-un termos, câte-o jumătate de pâine de la magazinul alimentar de peste drum. Citea ziarele, se jura în sinea lui să-și ia viața în serios, să-și recâștige echilibrul, să devină din nou “un om mare”. Cobora seara, cu mâinile aproape înghețate, obloanele. În baracă se întindea pe un pat cu ochii în tavan mințindu-se că Dumnezeu îl va ajuta să răzbată, doar avusese o viziune, nu?
Nu. Veneau ceilalți cu nasurile și urechile roșii de frig, cu vodcă și țigări puturoase. Cu povești despre curve, în mare parte inventate. Se apuca de băut și-i trecea cheful de echilibru. N-avea nici un farmec echilibrul. Și începea încă o zi de promisiuni.

Într-o seară, întorcându-se la baracă, a văzut lumea adunată ca la urs și a știut că se terminase cu bârlogul lor călduț. Amestecat în mulțime a văzut cum o mașină a Procuraturii îl ia pe Ceată. Nu mai apucase primăvara. Nu va mai prăji ciuperci niciodată, în nici o toamnă. Ajuns în rândul din față și-a dat seama că, speriați, ceilalți fugiseră, lăsând baltă haine, mâncare, băutură. Bătrânul murise cu gura căscată. Cioturile dinților, negre, îi dădeau un aer de fiară apocaliptică. Pe Daniel l-a cuprins o milă catastrofală. A fugit aproape plângând. Cuprins de febră, s-a plimbat toată noaptea pe străzi. Dimineața, când a tras obloanele, mâinile îi tremurau. Pe la amiază l-au a-pucat amețelile. I s-a făcut rău, a vomitat un lichid uleios, grețos. Când a închis obloanele, greutatea aproape că i-a rupt tendoanele mâinilor. S-a încuiat în chioșc și și-a făcut un pat din ziare pe care s-a prăbușit ca-ntr-o groapă.
Între moarte și vis, gândurile se blocau pe un ultim reper. „Praful și pulberea s-a ales de toate. Nici o metodă de supraviețuire modernă nu este operantă în plan uman. Pentru că în cursa pentru supraviețuire nu s-a pornit niciodată de pe poziții egale. De aceea e lumea atât de tragică. De aceea unii trăiesc în castele și alții sub poduri…”
Cumva înspăimântat, Daniel asculta ce spun gândurile. Din când în când se cutremura. La un moment dat, ca un ecou, s-a auzit strigat. Nu era strigat pe nume dar simțea că el trebuie să răspundă. „Ta-ta…Ta-ta…”, a spus ecoul când s-a apropiat. Sforțându-se, a deschis ochii.
„Tata”, a spus fetița și a început să râdă. Era atât de îngerească motivația vizitei încât i-au dat lacrimile. S-a făcut deodată cald, luminos, strălucitor - lagărul acela. A luat-o în brațe, invadat se o duioșie crudă. Apoi a auzit trenul. „Ta-ta… Ta-ta…”, spunea fetița. „Ta-ta, ta-ta”, făcea trenul.
L-au găsit a doua zi, când s-au adus ziarele locale. Chioșcul era încuiat dar înăuntru era lumină. Patronul a deschis cu cheile de rezervă. Daniel zăcea pe spate cu mâinile împreunate pentru moarte. A venit Poliția, Procuratura, medicul legist. „Moarte survenită prin înghețare”, au scris în certificatul de deces. N-au putut explica mirosul de parfum, o aromă necunoscută, venită de nicăieri. Numai procurorul, aplecându-se deasupra cadavrului, a văzut dârele înghețate ale lacrimilor. A făcut câțiva pași prin zăpadă și și-a aprins o țigară.