Lume de mântuială. Amândoi
(Fragment)

la capătul puterilor
strângând între pleoape piatra cubică a remușcărilor
- ce culoare seminală a căpătat lumea
cineva fluieră după un câine
încrezător în destin și în urmele pe care
acesta le lasă printre nopțile cu învelișul plesnit
(dacă lărgești deschizăturile poți vedea
baruri pline de fum și picioare dezgolite
poți mesteca fericit pâinea mucegăită
a durerii de cap)
ce culoare a căpătat lumea – culoarea ochiului smuls
și apoi spart de bocancii unui lung șir de soldați
dar iată, din locul acesta duhnind a trecere
de pietoni, a siluete tatuându-se pe asfalt
din locul acesta în care gesticulăm și în care
ne-am pus toată nădejdea că dincolo, pe cealaltă
stradă, ne vom putea în sfârșit suporta
se înalță culoarea lumii – culoarea unor buze
umede de femeie

acum știm că n-a fost așa – semaforul n-avea culori
ne-am blocat cu toții în locul acesta atât de expus
încât soțiilor le e rușine să nască – iar diavolul
din ce în ce mai aproape
din ce în ce mai fair play.
s-au ticăloșit cu toții
printre mincinoși hoți trișori ucigași – numai în el
poți avea încredere, numai el răspunde corect
la întrebările Bibliei, numai el recunoaște
(atunci când lumea tace un moment
așteptând să se schimbe culoarea)
că el este răul și n-avem ce face. că el este ultimul
prieten cinstit care deschide pentru noi
racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului
apoi pe ai cinei
și tot așa până când vom înțelege că înapoi este
înainte că negrul este alb că unu plus unu dă zero
că bărbatul și femeia din locul acesta
se înghesuie unul în altul și devin – pentru totdeauna –
un singur clovn.