Mi-am înghițit vorbele
pe care le puteam scrie
cu smerenia împăcării,
neavând cui să le spun
le aud în mine strigătul
un vulcan de foc sub tăceri.

Mă frământă o plecare
o evadare din ceața prezentului
în ținutul îndepărtatelor închipuiri
până la femeia necunoscută
care-mi scria poeme
cu miros de scorțișoară.

Mă îmbrobodiseră
mângâierile ei în versuri
a fost demult,
acum scriu cu umilință
câteva cuvinte rămase cu mirosul ei
un fel de a ieși
din carapacea uitării
pocăit în smerenie.