Când poposeam pe malul lacului roșu
am surprins luna așezată-n șaua calului
nu-mi venea să cred, aveam pușca la mine
voiam s-o ochesc și-mi tremura mâna
când m-am întors stătea atârnată într-un făgui înalt.
Am continuat drumul spre podiș
unde m-am așezat lângă o căpiță de fân,
am scos din raniță sticla de la tata și cu o înghițitură de tărie
am căzut în patima somnului cu parfum de fân proaspăt,
stelele dorm și ele pe căpițele răsfirate-n depărtare
calul e liber și adulmecă-n nări vântul
bate a moarte cu miros de putreziciune.
Până se crapă zorii paște, nu se îndepărtează
privește cu ochii blânzi căpițele
și nechează ca la o turmă de iepe.

Acasă copiii privesc căprioara ucisă
frumoasă, gingașe și-n moarte
se-nfioară, nu le place imaginea
dar mănâncă cu teamă și foame,
își doresc o caprioară vie în țarcul casei lor,
să-i mângâie botul umed, să o iubească.

Înlăuntrul lor tulburați de vinovăție
urăsc puștile de vânătoare și pe vînători
pe tatăl lor îl iubesc, simt o amenințare
și îi cuprinde cumințenia somnului
în timp ce o umbră-i sărută pe frunte
aplecată-i o floare orientată spre soare.