As vrea sa mor cat inca sunt tanar

în fiecare zi în care trebuie să scriu
o femeie frumoasă începe să-mi pună întrebări
fundamentale. tensiunea amplifică presiunea gazului
cafeaua se fierbe mai repede, la ușă sună
gazda care-mi cere factura de telefon. vom fi
până la sfârșit
hăituiți de cuvinte, vom primi distincții
și medalii pentru fiecare silabă exterminată.
femeia trece desculță prin sângele călduț
al arterelor mele convinsă că odată ce
a strâns patul fiecare trebuie să-și vadă de treabă
să meargă la lucru să facă piața și
să țină unul la altul.
așa e firesc și așa fuge fiecare de umbra
înspăimântătoare a literei A.
femeia aceea frumoasă a știut că va veni vremea
împușcăturilor, că va fi ținta multașteptată
a trăgătorilor de elită. mă întorc în așternuturile ei
de seară încovoiat ca o paranteză deschisă.
din celălalt unghi al evoluției umane
se apropie și dânsa ca cealaltă paranteză:
avem acum doamnelor și domnilor o
mulțime de cifre între paranteze
tot ce au realizat acestea în ziua de azi.
pe tabla plină de socoteli și semne apar
ca după o inundație catastrofală
primele vârfuri ale cuvintelor. ea știa de asta.
a făcut un ceai. a dat drumul televizorului.
obosiți amândoi. în stare de șoc amândoi.
“ar trebui să bei mai puțin, poate ai
fi mai bun”. confirm. intru în pat ca într-o primată
am la dispoziție o noapte întreagă pentru
a deveni pluricelular
pentru a bea paharul până la fund
pentru a mă trezi odihnit
înconjurat de țesuturi nervi și oase
acoperit de epidermă dimineața
numai bun de îmbrăcat de plecat la lucru
de avut de unde mă întoarce fericit
că amenințătorul A. m-a păstrat
încă o zi în schema de personal.

Tu n-auzi scrâșnirea dinților din interiorul
speciei umane (nici o cămilă n-a depășit
limita urechilor unui ac)
femeia purtându-și în burtă extazul
subvenționează speța superioară a mortăciunilor.
nu mai vorbește nimeni pe terra
popoare imperii comandanți de excepție
șefi importanți și burtoși s-au oprit să
vadă cum în orânduirea ieslei cu fân
cineva se chinuie să nască
în neștire – iertarea.

acum suntem amândoi periferici
îngenunchiate unghiile dezmățului nostru
am putea striga urla țipa
ne-am putea plânge jelui boci
am putea face prăpăd în obscuritatea asta
lichidă/ malformată de gesturi.
am putea ucide am putea muri
dar suntem amândoi la pământ
amândoi o pulsare a tăciunilor iertării.
recunoaștem: avem sânge nervi
pustiuri între degete
roți dințate între iubirile/urile noastre
cauciuc rotund între fruct și cadou
sfere din plastic între minciună și spovedanie
cercuri inoxidabile între mirese și femeile
gonflabile ale zilnicelor orgolii.
recunoaștem: ne întâlnim la periferia genunchilor
no man’s land bântuită de șoaptele noastre incinerate.
ne întâlnim pe teritoriul dintre ventilator și
bătaia aripilor de înger
pe tărâmul ghimpat al rugului lui Cain
pe muntele dintre concediul de odihnă
și ora morții noastre amin.

scoarței pământului zgâriată de rotulele
noastre să-i cerem iertare. lumii – să-i arătăm
câtă noapte schimbăm pe tăcere. blocuri de
marmură ale trufiei suntem – așteptăm dalta ce
ne va smulge din venele materiei.
vrem să devenim busturi superbe
statui lăsate în voia unor maiestuoase atitudini
numai Dumnezeu să se plimbe printre ele
nimeni altcineva –
încântat de măreția anonimului meșter.

dar vine dimineața din nou
mă târăsc iarăși prin subteranele geamătului
sunt un obiect matinal de unică folosință
sunt păstorul acestui trup îngrozit
(pe o stradă două bătrâne
pleacă brusc spre cele două
capete ale lumii
și una duce inima, inima mea)
aproape că-s tunele jugularele mele
niște căi de acces punând planeta-n pericol
Doamne, tot mereu în ședință cu sărmana
mea nemurire
cu lamentarea mea abruptă
e aceeași oră de lux
santinelă a tâmplei din care glonțul a evadat
aceeași oră minunat aleasă să-mi fie mireasă
aceeași eră a distinsului trup
înfipt într-o altă generație
- una a morții noastre amin.