Dacă moartea ar fi o zi uitată într-un loc neştiut
prin care n-am mai trece cu gândul şi s-ar şterge urmele
ar fi o uşurare, am trece nevinovaţi prin amintiri.
Când seara ar veni şi noaptea ne-ar gasi singuri
acoperiţi cu durerea ca o pătură de frig
dacă cineva ar cauta, sigur găseşte
o respiraţie de dragoste.

Ne-am retras în cochilie, ne vorbim tot mai rar
sunt prea multe cărţi necitite pe raft, paginile lor ştiu
sfiala cu care le ştergem de praf.
Timpul şi el ne ignoră, apropiaţii ne respecă golul din priviri
în care abia ne mai regăsim, păstrăm static echilibrul,
dincolo de noi e o mişcare în obiectele vechi
care ne apasă pe tăceri cu ciocane de piatră.

Toţi ne ştiu şi ne suportă ca pe nişte copii
scrijeliţi la genunchi, opriţi din plâns,
supăraţi, căutând un ungher unde să se retragă.

Nu ne mai umplem cu bucuria prin care am fost copii
avem un timp măsurat de gânduri.