uneori, când mă simt tristă
sunt un mozaic lungit
la picioarele unui bernini
apoi încet
sunt lemnul care-o-nvăluie pe daphne
păstrându-i doar un deget
pentru părul lui apollo
și mă fac tot mai nevăzută

alteori, când mă simt fericită
sunt o scenă completă de vânătoare
diana vrea ceva imposibil
cu siguranță nimfele ei o ascultă fără să crâcnească
dar o grămadă de alte personaje
de care nu se poate să-mi pese mai puțin acum
vor cu totul altceva

până la urmă pasărea pusă la țintă
va cădea răpusă de o săgeată din cele trei

iar nimeni
nici măcar cel ce se bucura
pe ascuns de această priveliște
nu va supraviețui