revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”