Ca oameni am ajuns
Pe-acest tărâm
Goniți
Din lumi superioare.
Ne-ați îmbrăcat în trup
Țesut din rău
Ce-ați lepădat
Ș-apoi ne-ați spus
Că lângă voi,
Nu mai e loc
Și pentru fiare.

Ne-ați părăsit!
Ne-ați izolat!
De noi să nu mai auziți.
Eram
Rușinea existenței voastre,
Niște pigmei nenorociți.

Prin noi,
V-ați împlinit mărirea,
Prin noi, v-ați ridicat.
Ne-ați înviat în voi
Ca să scăpați
De răul vostru
Ș-apoi,
Cu el cu tot,
Din voi ne-ați aruncat.

Pământul
Ne-a cuprins cu spaimă,
Cu cataclisme
Ne-a întâmpinat.
În el vroiați
Să ne găsim mormântul,
Cu focul lui
Ne-ați ars,
În apa lui
Ne-ți înecat.

Dar seminția n-a pierit.
Ea și acum trăiește.
În suflete ne arde-un foc,
În noi, o inimă
Încă se zbate...
De ce oare,
„Iertare vouă
Vă cerșește!?”

Căci voi!
Ce-acolo v-ați suit
În vremi din alte timpuri,
Sunteți prea reci,
Sunteți prea goi
Să ne-nțelegeți nouă
Sentimentele și gânduri.

Odată, în trecut,
Când ca și noi
V-ați împlinit ca om,
N-a existat și pentru voi
Un Lucifer,
Ca sufletul să vi-l îmbie
Cu răul pus de altu-n pom.

Acuma
Vă uitați în jos,
Ne judecați făptura,
Dar unde-ați fost
Atunci când unii,
Chiar unii dintre voi,
Au profitat de noi
Să-și vindece statura?

Ne-ați dat destin
Să îl urmăm,
Greșeli să spele
Și să pedepsească.
Dureri
Ce le purtăm
În trup și suflet chinuit,
În voi ar trebui,
Cumplite remușcări
Să nască!

V-ați ferecat
În lumea voastră
În care omul
Nu-i primit,
Iar pentru noi
Ați inventat Pământ și fapte
Cu care-apoi,
Ne-ați umilit.

Noi am căzut,
Voi să urcați!
Ș-acum ne învățați morala?
Morala voastră unde-a fost
În vremuri
Când neștiutori eram
Și ne-ați turnat în suflete
Greșeala?

Noi,
Nu avem o vină-a noastră!
Nu noi
Avem nevoie de-ndurare!
Vina ce o purtăm
E doar a voastră!
Voi!
În genunchi
Să vă rugați la om
Și-n lacrimi...
De le-aveți,
Să-i implorați iertare.

O, Doamne!
Care ne ești peste noi toți
Și peste zei,
Te rog,
Nu ne lăsa...
Păzește-ne de ei!

Voi, regnuri
Ce-ați căzut,
Cândva,
Din stirpea noastră,
Când veți putea
Vorbi
Nu ne iertați,
Strigați-vă și voi
Durerea voastră.