toate astea au fost în ziua în care am murit
vorbeam cu oameni de unele de altele
și brusc se apucau să scandeze cu ochi dilatați
cu o spumă alburie în colțul gurii
tu-ți dai seama cât te iubește Dumnezeu?
iar eu mă speriam și fugeam…
apoi așteptam la semafor
furnici îmi mărșăluiau sub scalp
l-am întrebat pe omulețul roșu
spune-mi, dacă-ai putea rosti 7 cuvinte pe zi
care ar fi alea?
iar el a hohotit hohotind
spune-mi, dacă ai tăcea câte 7 ani ca mine
care-ar fi culoarea gândului tău?
și totul s-a făcut verde
am plutit pe zebră
trasând planuri pe calcul zilei
scufundat în afecțiunea pentru ceea ce există
între câinele cu ochi de poet rătăcitor
și tomberonul portocaliu zâmbindu-mi misterios…
când o mașină m-a spulberat nici n-a încercat să frâneze
m-a risipit deodată eram o groapă în asfalt
păduri de picioare subțiri crescuseră în jur
și clătinau capetele ca niște cățeluși cu arc
mi-am ridicat capul și iată
cea care mă izbise era chiar mașina mea iubită
pe care o îngrijisem ani la rând…
îmi susura
regret dar nu m-am putut abține
când ești beată de viteză nu mai gândești
acum trebuie să mă ierți
uite și eu sunt șifonată mi-am spart farurile…
iar eu am murmurat
adevărat îți spun nu va mai rămâne pentru tine
nici dorință nici ură nici scârbă nici nepăsare
va fi ca și cum n-ai fi fost vreodată
ca și cum nu ți-aș fi fost odată
așa am bâiguit în timp ce muream ca o pisică lățită în sângele ei
iar indicatorul STOP îmi șoptea
nu sunteți decât oameni
dar trebuie să vă stăpâniți ca zeii
înțelegi oare ce vorbesc?
da i-am răspuns politicos
rotindu-mă deasupra mea nedumerit
odată am întâlnit o fată care-și sugea degetul mare
toți râdeau de ea dar eu m-am îndrăgostit cu un fel de
turbare de sufletul acela în forma degetului mare
cred că are legătură cu asta
apoi am căzut în infern domnule dante
iar infernul era așa
fiecare era o stea neagră
și între noi clipoceau ani-lumină de singurătate întunecată
toți gravitam în jurul inimii abisului
unde visa un zeu îmbătat de sine
iar numele lui love craft
vedeam cum universurile se umflă și se sparg
ca niște baloane de spumă pe un ocean negru
domnule hazard strigam
știi tu oare ce înseamnă să ai o inimă?
să fii un biet număr rătăcind prin infinite cuibărite în sânul altor infinite?
am iubit multe femei care m-au respins
multe femei m-au iubit iar eu le-am alungat cu dispreț
însă dragostea nu știu ce este
își lasă ouăle în adâncul meu dar nu o pot atinge
ca o cârtiță săpă prin măruntaie să iasă la lumină
dar tot ce roade peste noapte ziua se închide la loc
dă-mi un suflet asemenea în care să mă privesc ca într-un râu
înainte de-a păși printre comete
dă-mi acel fulger globular ce dansează sălbatic de albastru peste hău
tocmai ca spiritul meu lacom de toate
căruia să-i pot striga în sfârșit
tu, eu însumi!
n-aș putea trece în abis cu atâta iubire necheltuită
ar fi inuman monstruos eldritch
dar zeul orb și târâtor mi-a hohotit hohotind
ce alegi replicator
o iluzie consolatoare sau un adevăr sfâșietor?
destul îți este ție că te-ai născut, axolot!
atunci am început să cad din vis în vis
cu brațele desfăcute spre o femeie fără chip
izbindu-mă de moarte ca un muscoi de geam
și peste tot ferestre închise!
recitam cu ochii închiși
între oglinzi perpendiculare prin care dansau pești arlechin
te voi răpi din cochilia ta tapetată cu spirale
spre o insuliță egee
unde vom asculta cum valurile cântă mahler
de la răsărit la apus
ținându-ne de mână privindu-ne
și acesta e semnul
între noi va tresări prin somn o floare heliotropă
va fi ca și cum ți-aș dărui o nemurire mică-mică
căci ești reflexia mea
ne plimbăm prin existență ca pe o plajă din vis
cu oglinzi mari subsuoară râzând istorii
ne reflectăm la nesfârșit unul într-altul
și tu mă locuiești
și eu te locuiesc
în realitatea asta stranie care nu-i decât un vis între alte vise
cu bălțile așteptându-și copiii de la școală
cu rastelul de biciclete resemnat
lângă cișmeaua secată
cu veselia cravatelor de funcționari
ce-și duc mâna la frunte la gură la piept
când intră în templul reflectorizant
iar porumbeii sparg castanele lui decembrie și bombăne
îndărătul cojilor nu se află nimic!
și vrăbiile răspund zen
dar cojile sunt atât de frumoase!
când noi privim vedem contemplăm platanii ciungi
de pe pasarela albastră
mereu singuri și împreună
ca două trenuri părăsite în depou
povestind povestind
pe linii alăturate și ierboase