grăbeşte-te
nu avem timp
îţi spuneam

clopotele bisericii voce di dio
chemau la canonizare
sfinţii miraţi din icoane
sunetul lor de culoare albastră
mă străpungea în auz în pupile
parcă vizionam un film cu doi naufragiaţi
pe o insulă pustie
supravieţuitori ai războiului punic

în oglinzi ondulate
te priveam ca pe o balerină de la
teatrul bolshoi
arătai atât de frumoasă încât şi oglinzile
se ridicau în vârful picioarelor să te vadă
într-o agrafă îţi prinseseşi zâmbetul
mare cât curcubeul noemic

era acea alegere dificilă pe care trebuia
s-o coasem de inimă

grăbeşte-te

te-aş fi împins peste ecoul clopotelor
în braţele trenului care aştepta
mai nervos decât mine
tu râdeai
crezând că iubirea-i un joc
o piruetă pe care trebuia s-o execuţi
cu precizie
condamnarea ta
pe viaţă la
divinizare
fiind