oprite
gîndurile noastre
sparte cupole
albastre
unde bat clopote fără limbă
cînd noaptea ne toarce
anume
caier de trupuri încîlcite
topite în ceața propriilor suflete
noi
devenim cergă aspră
și rece
sub care din cînd în cînd
dumnezeu
vorbește
prin rouă
sau prin noroi
cînd liniștea se lipește
umedă frunză rece
de genunchii mei
goi