..Pe la nouă ani, construiam autostrăzi din capace de sticlă, papuci şi aţă de cusut. Îmi lipseau doar maşinile. De aceea, eram convins că, peste ani, pentru a nu mai avea nevoie de autostradă, voi inventa maşina zburătoare. De ce să nu mai am nevoie de autostradă? Doar o aveam... Maşina îmi lipsea. La unşpe-doişpe ani, citeam „Cireşarii” lui Chiriţă. Când am sorbit ultimul cuvânt al ultimului volum, V, care, întămplător sau nu, era „carte”, mi-am jurat cu ochii-n ape că voi continua numaidecât seria, doar că o voi scrie mai bine, cu mai multe liniuţe de dialog. Un an mai târziu, rupeam pânza de păianjen de pe volumul lui Eminescu şi intram în transă. După câteva zile, „voi deveni mai mare ca Eminescu”. Categoric!

...Într-o zi oarecare, am făcut o descoperire. Cuvintele ascund în spatele lor un foşnet sui-generis. Fiecare cuvânt nu doar că uneşte materia şi gândul, nu doar că înlocuieşte obiectele, nu este o repetare, nu este o re-prezentare, ci este, de fiecare dată, o nouă fiinţare; a unui gând, a unei acţiuni, a unei situaţii, a unei realităţi. Acest foşnet, zumzet este energia vie a logosului. Doar aşa înţeleg şi astăzi, în ultima instanţă, sintagma „viu grai”. Această energie vie creează o cu totul altă relaţie între vorbitor şi vorbit, între scriitor şi scris. În context literar, aşa se explică de ce unii vorbesc prin cuvinte, iar alţii vorbesc cuvinte şi de ce între unii şi alţii nu se poate institui cu adevărat dialogul, comunicarea. Pentru că unii ori alţii trebuie să urce sau să coboare către ceilalţi, dar nici unii şi nici alţii nu sunt dispuşi, ori nu au posibilitatea să o facă. Astfel apare calea de mijloc – un dialog-mutant în care invectiva de mahala „poale-n-cap” şi sudalma „mucii-n geam” înlocuiesc şi, inevitabil, sunt înlocuite de ironia intelectuală şi sarcasmul savant. Dacă, însă, ironia şi sarcasmul sunt născute de o idee, deci au ca obiect o manifestare a subiectului, invectiva şi sudalma vizează chiar subiectul, şi nu ideea. Rămânând în context literar, mai exact, în literatura virtuală, aşa se explică de ce unii, într-un conflict, apelează mai degrabă la florete literare şi parează atacurile la fel, pe când alţii recurg la calitatea de om, la drepturile omului, la şcoala vieţii ori la sensibilitate. Este cert, deci, între „unii” şi „alţii” nu se poate întemeia o comunciare intrinsecă. De aici apar mai toate problemele comunităţilor literare. Până nu te depăşeşti pe tine, nu poţi depăşi nimic. Cu atât mai puţin bariera comunicării, într-un sens sau altul. Adevărata miză a scriiturii este aflarea într-o perpetuă întrecere cu tine însuţi. Doar aşa miza suportă pariul.
În scris, a te plimba cu sufletul în pielea goală înseamnă, mai degrabă, un nas înfundat decât o gură de aer proaspăt; o amendă pentru exhibiţionism, nu o invitaţie pe meleaguri sublime şi intime. O trăire nouă care se deschide dintr-un cuvânt brut rămâne o trăire nouă şi atât. Eventual, una care aduce în fiece zi speranţa unei întâlniri cu poezia ori proza, ambele cu „p” mare. Însă, făcută zilnic, schimbarea speranţei de scutec devine un hobby periculos, care va avea aspiraţii. Iar a aspira în fiecare dimineaţă la altceva nu înseamnă autodepăşire, ci înseamnă autonegare. Şi, in fine, când aspiraţiile devin mofturi, iar mofturile religie, s-a dus dracu’ totul.

...Au trebuit să treacă ani buni, mii de foi, şi zeci de mii de porcării înşirate pe ele până să-mi dau seama că nu e de ajuns să vreau, nu e de ajuns să mă infior, dar, mai ales, nu e de ajuns să fac. Maşina zburătoare trebuie inventată neapărat de altul, Chiriţă s-a lungit şi aşa prea mult, iar Eminescu este un mofturos care nu vrea să se dea la o parte. Deci, trebuie să încep cu mine, prin mine.