Se risipiseră oasele hoiturilor prin cimitire,
Ca nebunii prin biserici
Sufereau de nălucire.

Nu își mai aminteau carnea ce o purtaseră
Spre putrezire în tendoane
Oarbe se desperecheau.

Reciproc se călăuzeau spre înneștire încet
Împodobindu-se cu coroane de flori
Și cu praf sau cenușă de vânt.

Uneori se întorceau la sânul părinților,
Să doarmă liniștite, deoarece
Le era frică de pământ.

Chinuite și în poziții imposibile, obosite.
Timpul le purificase până în măduvă.
Și îmi pare că se credeau îngeri.

M-am bucurat atât de mult când au plecat!
Luaseră cu ele și oasele mele.
Pe mine m-au lăsat.