Aproape-n cădere îţi smulgi clipele
le arunci pe fereastră a toamnă,
rămân rănile adânci, curate
să se închidă de rod.

Trupul tău se frăgezeşte la soare
se- mbracă-n culoarea pâinii,
respiră prin piele o cafea fierinte
uitată pe masa de scris poeme.

Îţi mângâi trecerea prin noapte
cu frunzele ruginite ale gândului,
sufletul o pădure care desfrunzeşte
cu fiecare noapte câte un ram.

Trecerea mea, o izbândă adusă
prin gândul cuprins de singurătate,
o pată subţire de lumină-n cuvinte
aşezate pe inima ta întomnată.

Vântul din nord, răcoarea cu brume
ne coboartă-n genunchi întristarea,
în ochii tăi întârziaţi, gutuii
îşi rânduie fructele-n ferestre.

E încă dulce înţepătura mustului
ca o sevă care se plimbă prin trup,
marginile zdrenţuite ale anotimpului
se prelungesc în letargii de miere.