3.

El o chemase, ea venise. Venise la prima lui chemare, amantă supusă să-i fie, cum nu a fost vreodată. Venise să i se dăruiască lui, poetului bărbat, bărbatului frumos, frumosului nebun al marilor iubiri, care a făcut-o pentru prima oară în viaţă, să se simtă femeie, să cunoască plăcerea fără ca el să o atingă.
Simţise cum privirea lui îi mângâia părul, fruntea, obrajii, bărbia, gâtul… pe urmă simţi cum alunecă pe spate, pe piept, poposeşte pe sfârcurile sânilor întărite de plăcere, pe burtă în jurul buricului, simţea cum o mângâie, şi simţii… acolo faţă de toată lumea.
Nimeni nu observase nimic, toţi erau preocupaţi de discursul criticului literar Gheorghiţă Tudorescu.
Deschise ochii şi privi speriată în jur, pe urmă îi închise la loc satisfăcută şi mulţumită că nu gemuse de plăcere, sau mai rău, nu leşinase. Îşi privi soţul şi simţi un sentiment de vinovăţie faţă de el.

* * *
Frumoasa Cornelia nu-şi înşelase niciodată soţul, nici nu se gândise vreodată la asta, îi era credincioasă şi supusă ca o sclavă stăpânului său, desfăcându-şi coapsele ori de câte ori acesta i-o cerea, simţind o durere amestecată cu o vagă plăcere, credea că aşa trebuie să fie, că aşa simt toate femeile, mai mult durere decât plăcere, de aceea le compătimea pe bietele prostituate care trebuiau să facă sex de câteva ori pe noapte şi nu înţelegea niciodată de ce în secvenţele erotice din filmele pe care le-a vizionat, femeile gemeau de plăcere?...
Dar Anton Paporoteanu, renumitul medic chirurg şi poet pe deasupra, nu-i apreciase niciodată această credincioşie şi supuşenie, credea că tot ce-i al ei i se cuvine lui şi că rolul ei ca şi al celorlalţi semeni era să-l servească pe el. Îl interesa doar poezia, dar nu poezia în general, ci doar cea scrisă de el, deoarece dintre toţi confraţii săi contemporani, el era singurul care înţelegea poezia şi o crea. Crea o poezie adâncă, psihologică, o poezie pe care abia generaţiile viitoare o vor putea înţelege în adevărata ei profunzime. Bineînţeles, aceasta era părerea lui despre propria-i persoană şi despre poezia sa. Scotea mii de exemplare, în zeci de ediţii de lux, a volumelor sale, reeditându-le ori de câte ori pe masa de operaţie a secţiei de chirurgie sta întins câte un pacient cu posibilităţi de sponsorizare a unui act de binefacere pentru generaţiile viitoare. Cărţile le dona bibliotecilor şi aşezămintelor de cultură, ca să fie la îndemâna celor ce vor şti să-i aprecieze opera la adevărata ei valoare.
Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun era un nume în literatură, membru al uniunii scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare. Era celebru, pe drept în chirurgie şi pe nedrept în literatură. Timpul şi-l împărţea între masa de operaţie şi masa de scris, neglijându-şi total frumoasa soţie, care suporta cu stoicism toate capriciile bărbatului care nu numai că îşi salva semenii, dar îşi jertfea timpul şi banii pentru generaţia ce îi va ridica monumente şi va denumi străzi cu numele său, asigurându-i astfel nemurirea.
Frumoasa Cornelia suferea în tăcere, nu se plânsese niciodată nimănui şi ce ar fi putut să spună dacă s-ar fi plâns cuiva?... Că o enerva la culme chelia lui lucioasă, guiţările de porc pe care le scotea când ajungea la orgasm, vânturile pe care le trăgea fără nicio jenă, sforăiturile interminabile ce întreceau zgomotul unui motor de tractor, ochelarii lui cu lentile duble, felul în care îşi lega cravata, genta jerpelită la care nu vroia să renunţe, şoşonii pe care îi trăgea peste pantofi ori de câte ori ploua?... Pe cine interesa viaţa ei, viaţa lor conjugală?...
Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o femeie frumoasă ca ea. Îşi putea găsi un amant oricând, dar nu-şi dorea asta niciodată, până la experienţa pe care o trăise ieri la lansarea cărţii lui Luca Dumbrăveanu, unde Pablo Ronişoreanu...
Până atunci respinsese toate avansurile primite, şi i se făceau destul de des, ba odată, când un medic stagiar merse prea departe, încercând să-i pună mâna pe fese, îi spuse lui Paporoteanu care după ce a râs cu mare poftă, a aranjat mutarea stagiarului la un dispensar rural «unde şi-a înţărcat mutu’ iapa». Nu îi făcea plăcere nici atunci când bărbaţii o priveau lacom. Din cauza soţului său, începuse să urască bărbatul, de aceea rămase surprinsă când simţi că privirea poetului nu o deranja ba dimpotrivă...

4.

Se plimba prin pădurea de la marginea oraşului, încercând să-şi liniştească interiorul zbuciumat. Dacă cineva, privindu-l ar fi dorit să-l descrie cu siguranţă ar fi spus: Iată un om liniştit, cu sufletul împăcat şi mulţumit de sine însuşi!
Aşa a fost până ieri, dar de când o zărise pe femeia în mov şi trecuse prin visele prin care trecuse, sufletul său numai liniştit nu era.
Dacă oamenii ar putea să-şi vadă unul altuia sufletele, ar fugi îngroziţi care încotro, s-ar ocoli, şi nici «bună ziua» nu şi-ar da, zâmbi trist, gândindu-se cum ar putea el să descrie sufletul. «Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă.», spunea Marin Preda în Moromeţii, dar nu este deloc aşa, nu este aşa pentru că acest abur care se tot plimbă, câteodată doare, şi doare rău, te macină, te zbuciumă îţi alungă somnul sau îţi provoacă coşmaruri, te distruge, te doboară, din cauza acestui abur mulţi îşi pun capăt zilelor, sfârşesc prin ospicii şi puşcării, iar cei care trec peste durerea aburului plimbător, oameni tari, ajung la un moment dat să nu-i mai simtă durerea, sau îl pierd de tot. Descrierea sufletului, sau definiţia lui despre suflet, s-ar fi apropiat de cea a marelui Goga: «Sufletul e urna în care închidem cenuşa patimilor noastre».
Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea, sau mai bine spus suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.
«Cred că aţi suferit mult din dragoste?», îl întrebase odată o cucoană durdulie la o întâlnire cu cititorii.
«Da doamnă, şi sper să mai sufăr mult, deoarece suferinţa purifică sufletul.» Femeii îi plăcuse răspunsul primit, se îmbujoră în obraji şi plecă mulţumită.
Numai că suferinţa descrisă pe hârtie deşi izvorăşte din sufletul creatorului, este incomparabil de uşoară cu adevărata suferinţă. Suferinţa personajelor diferă de suferinţa autorului, deşi autorul suferă alături de personaj şi iubeşte alături de el. Dar de multe ori autorul suferă din cauza personajului, deoarece se întâmplă ca acesta să se revolte, să o ia razna, abătându-se de la drumul pregătit de autor, uneori face asta ca să evite calvarul pregătit, alteori dimpotrivă, se duce pe acest drum cu toate ca i-a fost pregătit altceva, iar alteori pur şi simplu nu vrea să mai facă nimic, se încăpăţânează şi atunci...
Da, autorul când nu ştie ce să mai facă cu un personaj îl ucide. Asta fac toţi autorii, îşi ucid personajele în cele mai stranii şi tragice feluri. Suferă pentru ele, plâng dar cu toate acestea le ucid.
«L-am iubit, l-am iubit foarte mult, am plâns la moartea lui», spune Turgheniev, când e nevoit să-l ucidă într-un chip dramatic pe Evgheni Bazarov.
«Imaginaţi-vă ce mi-a făcut Tatiana Larina… Se mărită!», exclamă, supărat pe eroina sa Puşkin.
Poate nu ar fi atât de greu să ucizi un personaj pe hârtie, dacă el nu ar exista în…
«Eu nu trăiesc pe hârtie ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!»
DA! un mare DA... Aceasta era marea lui problemă – personajul său rebel şi necunoscuta îmbrăcată în mov. Şi chiar de îşi va putea ucide personajul, rămâne necunoscuta, pe care i se părea că o zăreşte stând pe fiecare bancă, la fiecare cotitură a aleii, după fiecare pom...
«Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.»
Poate ar fi mai bine să o uite, să intre în prima cârciumă, să se îmbete şi apoi să nu-şi mai aducă aminte de ea niciodată. Dar era prea târziu, ştia că nu o va putea uita, a înţeles asta încă de dimineaţă, aducându-şi aminte de visul în care ea... Atunci trebuia să o ucidă în mintea lui, împreună cu personajul său abia născut, acum e prea târziu, acum e imposibil!

Va urma.