7.

Anton Paporoteanu paralizat de durere şi uimire îşi privea frumoasa soţie şi încerca să-şi revină din şocul suferit şi-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toţi bărbaţii când se află în situaţia lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
«M-am culcat cu Pablo Ronişoreanu...», îi răsunau îm urechi ca un blestem urât şi greu cuvintele frumoasei Cornelia.
Cum aşa?! Striga ceva în el. Poate era ţipătul sufletului său trezit la realitatea dureroasă, că nu chiar totul i se cuvenea lui, şi că nici ea femeia lui, proprietatea lui, bunul lui, nu mai aparţinea întru-totul lui.
De ce nu i-a spus lui, ar fi prevenit acest dezastru, ar fi salvat-o din această cădere, la fel cum făcuse atunci cu medicul stagiar.
– D-d-de ce nu mi-ai spus? reuşi să întrebe, într-un târziu.
– Pentru că eu am vrut, veni a doua livitură, mult mai puternică decât prima.
Deodată i s-a făcut frică. O frică de neînţeles, care îi paraliză până şi gândurile. De data asta era altceva, de data asta chiar ea a vrut. Teama de a o pierde, de a ajunge subiectul bârfei al întregii lumi bune a metropolei începuse să-i sfâşie inima ca o gheară de fiară sălbatică.
«Aţi auzit că pe doctorul Paporoteanu l-a părăsit soţia?»
«He-he-he, pesemne nu mai poate să-i facă nimic»
«Aşa-i trebuie boşorogului, dacă şi-a luat nevastă tânără»
«Bietul Anton, ce o să facă acum?» – i se părea că aude bârfele şi compătimirile oamenilor, la adresa lui.
Dar poate era doar un coşmar urât în care frumoasa Cornelia care-i aparţinea lui şi numai lui s-a revoltat împotrivă-i. Dar nu, nu era un vis, se revoltase de-adevăratelea, împotriva poziţiei sale în societate, împotriva marelui său nume literar, nume pe care îl vor slăvi generaţii de-a rândul, s-a revoltat împotriva nemuririi sale...
Încetul cu încetul, acea teamă neînţeleasă, începu să se prefacă într-o furie oarbă de nedescris. Poate nici nu-şi dădu seama cum s-a ridicat de pe fotoliu şi cu acel urlet: «Târfo!» s-a năpustit asupra ei.
Loviturile cădeau una după alta, până ce frumoasa Cornelia se prăbuşi la podea, atunci începu să o lovească cu picioarele. O lovea sacadat, parcă la ordinul cuiva, şi după fiecare lovitură repeta acel: «Târfo!» care, pe ea o durea mai mult decât loviturile primite. Se opri numai după ce femeia încetase să mai mişte, atunci ieşi fără să-i pese dacă ea mai trăieşte sau a murit.

* * *

Plângea în hohote aşezată pe blana de urs din mijlocul dormitorului cu spinarea încovoiată, parcă în şteptarea loviturilor de bici.
Pablo o privea indiferent, şi-ar fi dorit să simtă ceva pentru ea, măcar milă dacă nu dragoste, dar nu simţea nimic pentru această femeie, pentru care aseară ar fi fost în stare de mari sacrificii, dar ea veni la prima lui chemare şi cu asta a sfărâmat totul. Acum el se gândea la fata de la chioşcul de ziare din holul bibliotecii municipale, iar ea stătea la picioarele lui şi plângea.
Pusese demult ochii pe vânzătoarea de ziare şi ieri a vrut să intre cu ea în vorbă, dar intervenise frumoasa Cornelia şi această poveste cu vânătăi şi lacrimi care nici măcar nu s-a terminat încă.
Simona, aşa o chema pe fata de la choişc, fiind instruită de tanti Eugenia, care ieşise la pensie, i-a oprit câte un număr din revistele literare pe care le cumpăra de obicei, poate ştia şi că e poet «un mare poet», i-o fi spus Eugenia, i-a zâmbit ieri, iar zâmbetul ei promitea multe.
– Ieri îmi spuneai că nu poţi trăi fără mine şi azi îmi spui să mă întorc la el... – spuse printre sughiţuri frumoasa Cornelia.
Pablo tăcea...
– De ce m-ai minţit?...
– Nu te-am minţit, doar că...
– Că?... întrebă, îndemnându-l să continue.
– Ieri te-am iubit.
– Şi azi mă alungi, începu din nou să plângă.
– Nu te alung, voi pleca eu, – spuse ridicându-se.
– Când te întorci? încolţise speranţa în sufletul bietei Cornelia.
– După ce pleci tu, spuse ieşind.

* * *
– Ş-ş-şi tu ai neobrăzarea să vi la mine şi să-să-să, sâsâia ca un şarpe Paporoteanu. Să-mi spui să-mi iau nevasta din patul tău? Eşti un, un, un imbecil, un, un, un excroc, asta eşti!
– Domnule Paporoteanu, cu tot respectul...
– Care respect, respectul cu care mi-ai... nevasta?! Porcule!... îl întrerupse medicul.
– Mi-ai spurcat nevasta, mi-ai distrus casa, mi-ai...
– Calmaţi-vă domnule Paporoteanu, v-am spus că a fost ceva întâmplător, neintenţionat, aproape nevinovat, sunt sigur că ea vă iubeşte, de aceea v-a şi spus, am avut o clipă de rătăcire...
– Cum de ai putut să-mi faci una ca asta? Tu ca bărbat, cum ai putut să te culci cu nevasta confratelui tău, totuşi eu sunt un nume, sunt, sunt totuşi...
– Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar eu nu vă consider confratele meu.
Paporotanu din roşu furios, devenise alb ca varul.
– Ceea ce scrieţi dumneavoastră nu se poate numi poezie, este doar o banală adunătură de cuvinte fără nicio noimă, fără niciun sens, fără niciun înţeles...
– După ce îmi... nevasta, îmi profanezi şi poezia?... Ieşi dracului din cabinetul meu! urlă Paporoteanu, pierzându-şi controlul. Dacă am fi trăit în alte vremuri, te-aş fi provocat la duel.
– Iar e aş fi acceptat cu mare plăcere, domnule Paporoteanu, zâmbi Pablo ieşind din
cabinetul medicului.

8.

Când Luca ieşise din cârciuma de cartier seara cobora uşor deasupra oraşului, ca o umbră a mantalei nopţii de toamnă.
«Ar trebui să mă liniştesc, da să mă liniştesc şi să mă bucur că am zărit-o».
Ea a fost cu siguranţă nu se putea înşela şi asta înseamnă că ea locuieşte în oraş, poate chiar în acest cartier. Mâine dimineaţă când Dragoş Ionescu îi va da lui Pablo fotografiile se va lămuri totul. Dar dacă nu o cunoaşte Pablo?... Atunci... atunci va umbla cu fotografia ei în mână din uşă în uşă, va întreba toţi trecătorii până o va găsi şi atunci... Atunci?... Aceasta era întrebarea.
Dragostea întotdeauna este dificilă, chiar foarte dificilă. Mai întotdeauna te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, de cineva care nu simte nimic pentru tine, dar simte ceva pentru altcineva şi acel altcineva nu simte nimic pentru ea deoarece simte ceva pentru... şi aşa mai departe.
Nu iubise niciodată cu adevărat, abia acum şi-a dat seama de asta, toate iubirile lui de până acum nu fuseseră decât o poleială de aur pe o bijuterie de metal. Niciodată nu simţise acest sentiment straniu de iubire amestecat cu durere şi cu frica de a nu o întâlni, sau de a nu fi iubit de ea. Dar cel mai ciudat era faptul că gelozia îi rodea sufletul, îl măcina, era gelos pe toţi cei care au atins-o, au sărutat-o, au privit-o... Era gelos în primul rând pe personajul său...
O gelozie ca asta te putea transforma într-o fiară gata să urle, să sfâşie, să ucidă...
Flacăra nestinsă a dragostei îi cuprinse pieptul şi îl ardea plăcut. Trebuia să o găsească, orice ar fi, trebuia sa o găsească! Altfel... nu putea să-şi dea seama, nici nu vroia să gândească... O iubea cum nu mai iubise pe nimeni.
Iubise şi a fost iubit, înşelase şi a fost înşelat, părăsise şi a fost părăsit, pentru că aşa se întâmplă în viaţă, dar acum iubeşte altfel şi nu ar putea să...
Se va duce chiar în această seară la Pablo, poate Dragoş s-a şi întors.

* * *

Îşi reluă călătoria cu tramvaiul exact din staţia în care coborâse. Da, se va duce chiar acum la Pablo, gândi aşezându-se pe un scaun liber şi îşi lipi fruntea de geam. Merse astfel două staţii, iar când tramvaiul se apropia de a treia, în poarta cimitirului o zărise din nou. Staţia era la doi paşi, sări din tramvai îmbrâncind o femeie cu două sacoşe în mâini care strigă ,«Huuu-o-ou bezmeticule!», mai era să dărâme şi un bătrânel şi să ajungă sub roţile unei camionete.
– Băgate-aş în ..., de idiot! înjură şoferul, dar el deja era în poarta cimitirului.
– Femeia în mov, a intrat sau a ieşit?...
– Care femeie întrebă agentul de pază ridicând privirea din cartea pe care o citea.
Luca se dădu doi paşi în spate şi examină cu atenţie trotuarul. Precis intrase, altfel ar fi zărit-o, deşi era aproape întuneric, dar strada era luminată. Intrase în cimitir, era sigur că o va găsi.
– Peste o jumătate de oră închidem poarta, dacă întârziaţi ieşiţi pe cea principală,
strigă agentul în urma lui.
«Sigur e văduvă», gândi Luca aproape alergând pe alei printre morminte.
Cimitirul era aproape pustiu la ora aceea, pe aleea ce ducea la capelă întâlni câteva femei cernite, dar ea nu era printre ele. Intră şi în capelă, dar nu era nici printre oamenii strânşi în jurul celor trei sicrie. Ieşi afară şi porni printre morminte, la întâmplare, spre poarta principală. Rătăci mult, într-un cimitir mare este foarte uşor să te rătăceşti, mai ales noaptea.

Va urma.