din sufletul meu curge o apă
nevăzută, întinde mal uimirii,
când farurile mor, mă lepăd de corăbii de dor
mă împrumută,
ca de o plută albă
pe care să cobor mirarea
îmi e hrană durerea îmi e
cârmă,
lovesc cu nori în oameni în fluviul gânditor,
când undele cărunte mă depășesc
din urmă
îmi spui că nu e cale de-ntors
către izvor,