arsița verii trecuse.

liliacul,
tare era supărat
de nepăsarea griului insipid al orașului.
stătea nemișcat-ca o grimasă,
urmărind
throw-up-urile
umbrelor pe zidurile reci ale clădirilor.
‘se căznesc degeaba să rupă ciclurile transmigrațiilor” își spuse.

îi era milă de vrăbii.
dimineața mai ales,
mângâia cu frunzele lui brumate
aripile zgribulite.

iată,
că o rază de soare l-a binecuvântat,
și
o spuză de floare violetă
l-a acoperit din cap pană la poale!

umbrele
au fost sterșe de zâmbetul larg…al
spațiului vidat.