Printr-o serie de trăsături emoționale,
de largă circularitate,
care servesc la orientarea,
printre altele, a înnoirilor de idei,
Stă un strat complex, pesimist și realizat
în locul unde omul observă că e finit.
Sunt într-un naufragiu și experimentez salvarea,
transmit aprobări de prețuire legitimă,
mă expun bănuielii că sunt mincinoasă,
că sunt moartă într-un scop suprem.
Atunci, lumea își deschide vina printr-un mod necesar,
mitul inutilității iese la iveală.
Mă mulțumesc cu fenomenele umbrelor de pe tavan.
Despre speranță, știu că este exterioară,
că se mândrește cu structurile lumii naturale,
și că înțelege utopia vieții prezente.
Sunt doar o altă negativitate,
un material psihologic, programat cultural,
să aprecieze existența. Sugerez insomnia, adevărată sau falsă,
comparându-mă cu contingența unui
”ar fi putut să fie altfel”.