obosesc tot lovind noaptea cu visul
să-ţi scap de rugină dragostea
carii de nesomn rod lemnul patului
eu scriu pe perete cu ochii singurătăţii

caii somnului cu şeile goale
aleargă pe mirişti prin ploi de uitare
şi-ţi coboară la glezne un sărut curcubeul
Doamne ce şters e drumul când beau întristarea
şi femeia se duce cu un joc de umbre
prin sângele năvalnic gata să mă inunde
cu noi presimţiri pe albia gândului

dorm sălciile lovite-n creştet de întumneric
când o seamă de lucruri rămân neclare
dudul de la poarta a plecat la plimbare
plin de umezeala căldurii sub cămaşe
am păşit să caut femeia în tăceri
să-i pansez sufletul de rănile care-l ard
surâsu-i tandru era singurul sprijin
să trec prin sufletul ei cu iubire.