M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).

Omul meu nu este de acord cu mine, drept pentru care îl puteti vedea acum undeva în spate, strigând în urma mea “Hei! Unde te duuuuci?!! Vino înapoi ca mai sunt 5 minute!!! N-ai să găsești nimic!!! Nici măcar n-o să ai cum să scrii!! Tu nu auzi??!!! Te duci degeabaaaa!!!” “Scriu pe etajera de la fereastră!” îi răspund în timp ce măresc pasul. “N-ai tu norocul ăsta! O să pierdem trenul!!! Tu mă auzi??!!” Nu răspund, deși, de auzit, îl aud. Prefer să tac, ca să nu pierd din viteză. Cuvintele lui, cele “neauzite”, cad pe caldarâmul cadrilat, așa ca niște bile colorate, lovindu-se de lumea în așteptare, strângandu-se apoi cu delicatețea unor balerine-înotătoare, în forma unei flori lotus, chiar în centrul peronului.

Pe de o parte, are și el dreptatea lui, bărbatul ăsta al meu. Scrisul în tren este cumva așa… ca și când ai înfuleca un sandviș cu mult ketch-up, maioneză și varză tocată mărunt, în autogară, în timp ce balansezi pe un picior, cu mușchii încordați la maxim, papornița cu ceapa de ți-a dat-o bunica. Trebuie să te concentrezi la prea multe lucruri deodata și pierzi esențialul, adică firul gândului, al povestii, care, în alte condiții, ar țâșni fără doar și poate din țeasta ta, direct pe monitor. Dar nu-i nimic, îmi spun eu în mintea mea. Mai am trei pași și sunt la chioșc. Nimeni în față. Au și caiet, au și pix. Creion nu. Asta este, am să scriu caligrafic, am să rotunjesc buclele “r-ului” și “l-urile” vor fi alungite ca niște sulițe gata de luptă.

Mă întorc, fluturând carnetul și pixul cu un zâmbet fericit, victorios. Bilele de care vă povesteam mai devreme saltă și ele fericite, așezându-se circular, în formă de floarea soarelui. Omul meu mă așteaptă cu o mana în șold, fără să participe la veselia generală. Ne urcăm în tren. El cară două valize burdușite cu lucruri, în marea lor majoritate, inutile. Eu geanta în care stau ascunși ca-n cazemata pixul și caietul. Ajungem la vagon. Locurile 34 și 36. Ambele la geam. Zâmbesc. Ceea ce el nu știe, asta pentru că nu e atent la detalii, ca toți barbații de altfel, e că eu nimeresc mereu scaunul de la geam. Nu știu cum să vă explic, e ca un pact nescris, care zdrobește legile firești ale probabilității, un pact între mine și instituția CFR-ului, ținut strict secret de ambele părți. “And thy shall sit by the window!”

Problema locurilor s-a rezolvat, iar etajera, vopsită maro, are o lațime generoasă. Am scăpat de “Ți-am zis eu!”. El aranjează bagajele, cu atenție, (Doamne ce tipicar e!). Calătoria își urmează cursul conform planului. Locurile par mai confortabile, avem unde să ne întindem picioarele, vecinii de compartiment îmi par pașnici și inofensivi, au toți dinții la locul lor și hainele spălate recent. În plus, nimic nu ne va cădea în cap, asta mulțumită vigilenței lui. Trenul pleacă din gară în cadență. Îmi scot carnețelul și pixul, și le asej pe etajeră.

- Vrei suc?
- Vreau.
- De care?
- Nestea.
- De care?
- Piersici.

Beau o gură de suc. Mă simt ca o portocală. Și totuși, parcă lipsește ceva.

- Eu mă duc la o țigară.
- Ai innebunit. Tu nu ști că nu se mai fumează în tren?

Pupilele mi se dilată și simt cum panica se cocoață înfigându-și ghiarele în șira spinării.

- Eu mă duc, doar n-o să stau 6 ore fără să fumez!
Spun asta și o tai pe culoar, fără să aștept ca el să mai zică ceva.
- Stai că vin și eu! aud în urma mea.

Fumăm între compartimente, ilicit. E bine. Ne simțim ca Bonnie și Clyde. El se uită pe furiș pe coridor. De acolo ar putea apărea nașul, moment în care, îmi va face semn discret cu ochiul și eu mă voi arunca pe usa deschisă în prealabil cu un gest brusc dar ferm, el, se va face același lucru la 2 secunde mai târziu, se va prinde cu mâinile de fustele mele și vom pluti peste câmpurile cu capițe sau fără, peste căpățâni de floarea soarelui, peste stâncile din Insula Paștelui. Nașul nu apare, așa că nimic din cele înșiruite mai devreme nu se întâmplă. Ne întoarcem în compartimentul nostru.
Mă așez pe locul meu.

- Când am venit am mers eu cu spatele, îmi spune el.
- Nu e adevărat. Eu am mers cu spatele.
- Da ai dreptate. Tu ai stat cu spatele.
Tăcere.
- Oricum nu mă deranjează să merg cu spatele, adaugă el.
- Nici pe mine.
- Atunci de ce nu stai in locul meu.
- De ce? Te deranjează?
- Nu. Tocmai ți-am spus că nu.
- Nici pe mine.
- OK.

Între timp carnețelul se uită la mine cu patrațelele lui albastre, multiplicându-se la infinit pe foaia alba. Apuc pixul cu hotărâre și mă uit pe fereastră, meditativ. Mă concentrez. Nu văd ce e afară de atâta concentrare. Încerc să îmi adun gândurile, ca să le arunc în ochii carnețelului. În sfârșit. Un gând apare, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu un salt de ninja, drept în fața ochilor mei. Nu-i pot distinge trăsăturile, dar el se uită țintă la mine, fără să clipească și apoi face o schema de luptă, ridicându-și un picior deasupra capului și apoi îndpreptându-l spre mine. Nu știu ce reacție să am, așa că îl poftesc să se așeze la mine pe carnețel. El, se uită la carnețel, apoi la mine, scutură din cap și dintr-un singur salt ajunge hăt-departe, undeva în urma trenului care înaintează cu vreo 20 km pe oră.

Sunt bulversată așa că las pixul pe etajeră și închid ochii. E incredibil. Nu găsesc un singur gând, nici măcar unul.

- Mi-e somn. Cred că am să ma culc, spun într-un târziu.

Nici un răspuns. Poate a adormit și el. Sunt mulțumită și las somnul să proiecteze imagini lipsite de logică pe pupilele mele. Mai am puțin și adorm.
Într-un târziu, când nu credeam că mai e posibil, se aude vocea jumatate amuzată, jumatate tandră a omului meu, răsunând în liniștea compartimentului.

- Ți-am zis eu!