zilele când pleca la muncă mama le împărțea în două ca o pâine ruptă în bucăți inegale. erau dimineți în care de scârbă nu se uita la mine spunea doar din colțul gurii fir-ai tu al dracului de bețiv cînd ai să-ți găsești de muncă trântea ușa apoi auzeam pașii apăsați pe scara mirosind a șobolan și urină. probabil își imagina că mă calcă în picioare așa cum făcea demult într-o legătură de cauzalitate bizară: a fi călcat în picioare naște nevoie de a călca în picioare. când venea acasă tăică-miu o călca în picioare de parcă se credea într-o lutărie cu oameni care trebuie călcați bine pentru a deveni chirpici de calitate. probabil de acolo i se trage nevoie reflexă de a călca la rândul ei pe altcineva în picioare. eu ascultam ușurat pașii pe scară mă bucuram că am crescut.
erau și dimineți în care vorbea blând atunci îmi juram că voi fi cineva până spre seară se alegea praful de toate vorbele mele.

într-o zi m-am angajat ca îngrijitor. nu era chiar ce visasem dar pielea mea se iritase iar sângele nu mai era sânge era un fel de mușuroi când mă dezbrăcam puteam să văd cum mișună prin carne furnici. nu erau din alea care pișcă doar că era destul de neplăcut să văd cum se umflă capilarele ai fi zis că sunt un organism gazdă pentru o creatură mai importantă.
m-am gândit că pentru moment ar trebui să mă mulțumesc și cu postul de îngrijitor. cât era ziua de lungă trebuia să curăț cuștile, să umplu castroanele cu apă și să arunc hălci de carne. singurul animal mai violent era marele oraș brun omnivor. dacă nu erai atent din tine nu mai rămâneau decât niște oase lucioase pe care ceilalți oameni le-ar fi confundat cu resturile unei mese obișnuite.

prietenii mei s-au căsătorit de tineri. când s-au născut știau deja ce aveau de făcut așa că nu le-a fost greu. nu mi-au plăcut niciodată cununiile civile să mergi pe stradă cu țiganii după tine cântând din acordeon. probabil ăsta era mersul firesc al lucrurilor dar lucrurile astea nu erau ale mele. ți-am spus că dacă merg la altar merg o singură dată și nu vreau hărmălaie. nu trebuie să știe nimeni cum te iubesc dacă ți-a ieșit bine friptura sau dacă avem probleme cu plata la întreținere. locurile comune trebuie să fie locuri comune iar sufletele pereche trebuie să fie suflete pereche. ăsta e mersul meu firesc, deși mă mai împiedic uneori de amănunte.

s-au mai găsit și câțiva care să-mi spună că nu trebuie să privești în urmă. ori că poți fi orice dacă îți pui în cap. ei n-au înțeles nici acum cum stă treaba. eu viul sunt suma unor morți și nimic mai mult. morții ăia au trăit tot ce aveau de trăit apoi s-au descompus proteinele și tot ce a fost folositor în ei au hrănit altă viață care la rândul ei va face la fel. eu viul sunt o figurație pe lângă lucruri mai importante cum e glucoza ori acizii de descompunere.
oricum asta nu i-a împiedicat pe toți prietenii mei să se căsătoarească de tineri cu tot alaiul la fel de tânăr. îi văd cum își depun ouăle în blocuri cocon seara mănâncă frunze de dud regurgitează și cam atât.

în fiecare dimineață umplu castroanele cu apă și am grijă la marele oraș brun omnivor. mi-am zis la început mai bine îngrijitor decât nimic dar de aici au decurs o serie de consecințe bizare pe care le-am prevăzut. știam foarte bine că perspective de promovare nu am și că din meseria asta nu câștig atât cât ar trebui să întrețin o familie. adevărul e că uneori mă satur să urle mama la mine că vrea nepoți ori că ar trebui să-mi găsesc pe cineva. ea nu știe că am tot timpul din lume. tot timpul din lume care mi s-a dat. ea crede că încă îmi plâng de milă, dar eu planific. nu vreau să-mi iasă perfect, doar bine. je prefererais que tu m’asassines pour de bon maintenant.