mă sufoc în aerul închis al încăperii
ce-mi cuprinde cu dispreț mintea
într-o nocturnă exagerare
puțin mai departe ea admiră pașii
pe care îmi pleacă sângele în cadență
atras de nostagia sensului unic

călcâiul de asfalt al străzii
zace în agonie străpuns de picamere
ca un aristocrat linșat de mulțime
cineva leagă un tren de piciorul peronului
simt urletul unui animal captiv
cum își află prin abur ureche
întâlnesc aceeași femeie roșcată
dându-se huța pe un lanț de năluci
prinsă într-un dans fără legi
alunecă spre mine fragilă ca un cocon
face o reverență apoi zâmbește
sunt încă aici să nu adormi
desenează-mă pe ziduri
cu animale marine

se uită în gol
de parcă m-ar pierde
pentru ultima dată
îmi apucă mâinile
le privește doar
ca și când ar căuta semne