Nu am crezut nicicând că păsările
Se vor preface în țărână
Și în prăpăstii adânci
Cu spade albe, ascunse
În bulgări mai plini.
Am crezut că zborul
Râmâne zbor;
Că din nectarul fâlfâitului regesc
Se nasc glasuri de înger.
Adesea îmi cerc vocea
Pe frunze când picură toamna
Și lacom scot din șanțuri
Glezna-mi ce ezită
Cu foșnet de frânghie
Înnegrită ...și nu mai e nimic,
Doar umbre de nuci
De sub care uit să mai plec.
Nu, nu am crezut
Că lutul acesta
Învârte în pântece
Lacrimi în broderii
Ce se vor luminate.
Iar pescărușul înnebunit,
Prăbușit peste stane de piatră,
Și-a îngropat în valuri
Strigătul zbuciumat
Cu tot cu ploi.
Și nu e doar o criză,
O rafală amețitoare
După care te trezești oricum.
E ca un blestem
Cu uniformă banală
Dar se infiltrează
În mușchiul verde din ochi
Și se prelinge
Iar noi, într-un leșin suav,
Teribil de suav,
Alunecăm pe o pantă
De coji sărăcăcioase
Dar albe, o amintire a zborului
Pierdut în bulboanele
Râului din noi.