2.

Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ţinea deschisă în fiecare noapte şi în zilele de târg pentru muşteriii săi ortodocşi, care se ocupau de treburi neortodoxe.

Aici, la „Potcoava de aur” se întâlneau cei mai renumiţi hoţi de cai de dincoace şi de dincolo de Tisa, contrabandişti de mărfuri scumpe, traficanţi de arme, „sfinţii mucenici”, cum erau denumiţi hoţii de icoane şi lucruri bisericeşti, dar şi tot felul de găinari mărunţi gata să îndeplinească orice poruncă primită de la confraţii lor de breaslă şi cartofori înrăiţi care îşi pierdeau nopţile, banii, de multe ori chiar întreaga avere jucând cărţi. Întreaga şleahtă de lotrii ai Maramureşului de dincoace de Gutâi, chiar şi cei care erau certaţi cu legea „la cuţite” şi hăituiţi de jandarmi, aici puteau sta mai liniştiţi decât în vreo văgăună din codru, deoarece în cârciuma evreului nu călca niciodată picior de jandarm. Cei drept, asta îl cam costa pe Ruben care în fiecare lună plătea colonelului Feher „taxa pentru ocolirea zonei” şi astfel jandarmii, niciodată după lăsarea nopţii nu patrulau prin preajma cârciumii „Potcoava de aur” din cartierul Locul Târgului.
Ruben plătea bucuros colonelului Feher această taxă, pentru că siguranţa pe care o oferea muşteriilor săi îi aducea un venit enorm, în fiecare noapte banii nu picurau, ci curgeau în buzunarele sale. Clienţii nu se zgârceau la pungă ci comandau băutură şi mâncare, cu toate că plăteau un preţ de trei ori mai mare faţă de alte cârciumi din oraş. Şi pe deasupra, spre deosebire de alţi „bărbaţi israeliţi” şi împotriva „Legii lui Moise” creştea porci şi servea tot timpul cârnaţi şi slănină afumată, jumere, muşchi ţigănesc, caltaboşi, pateu şi alte bunătăţuri preparate din carne de porc, dar venitul cel mai mare îl aduceau fetele care-şi ofereau trupurile aproape pentru un preţ de nimic, satisfăcând poftele celor mai de seamă dintre muşteriii săi, care-i plăteau lui Ruben bani frumoşi pentru ele. Pentru această treabă împărţi cele două camere ale casei sale în patru cămăruţe şi puse câte un pat în fiecare, iar el cu nevastă-sa Leea s-au mutat în bucătăria destul de spaţioasă.
– Toate acestea le fac pentru Iosif al nostru! o linişti pe Leea, care la început a fost împotriva planului său şi nici nu vroia să audă că toate târfele din mahala se fu... ca nişte căţele în casa ei, dar pentru binele odraslei sale care studia în îndepărtatul şi marele oraş Cernăuţi, acceptă şi asta.

Ion Kocerha intră „La potcoava de aur” îndată ce Ruben deschisese uşa cârciumii şi dând din cap în loc de „bună seara!” se aşeză la masa de lângă geamul ce dădea în curtea lui Ruben. Îi plăcea această masă pentru simplul fapt că putea privi undeva unde nu se întâmpla nimic şi astfel putea să cugete în linişte. Întotdeauna se aşeza numai la această masă. Era sigur că Ruben, fără să-l mai întrebe ce vrea să servească, o să-i aducă pe o farfurie de lemn un hering afumat şi o halbă de bere în care va turna o cinzeacă de rom.

Din cauza acestui obicei al lui Kocerha, de a bea bere cu rom, erau gata-gata să se certe când Ruben şi-a permis să-l ia în derâdere:
– Păi se poate Ioane... tu eşti negustor de cai, dar bei bere cu rom mai ceva ca un matroz!...
– Şi tu şti fariseule cum beau matrozii?!.... se enervă Ion.
– Ba bine că nu! răspunse sigur de sine cârciumarul.
– Ba bine că nu, ba bine că nu, îl îngână Ion. Şti pe dracu să te ia! Nu e loc de mărinari în cârciuma ta împuţită... pe jos vin de la Marea Negră să bea bere cu rom la tine şi mai tacă-ţi fleanca că!... trânti cu pumnul în masă.
Ruben şi-a dat seama că e mai bine să nu mai facă astfel de glume pe seama huţulului care scăpăra scântei din ochi, e mai bine să nu-l aţâţe, căci Dumnezeu ştie cum se poate termina.
– Nu te supăra pe mine flăcăule! a încercat să-l îmbuneze Ruben. Să-ţi fie de bine tot ceea ce bei! Iar despre cum beau matrozii, bere cu rom... am citit într-o carte.
– Păi da, că altceva mai bun nu ai de făcut, decât să citeşti cum beau unii sau alţii.
De atunci Ruben nu prea intra în vorbă cu Ion care se putea aprinde oricând şi din orice fleac. Lui Ion îi păru rău că s-a răstit la cârciumar, dar parcă era vina lui că în acea seară nu era în apele sale, trebuia să-şi descarce furia pe cineva şi numai întâmplarea făcu ca acel cineva să fie Ruben, personal nu avea nimic împotriva acestuia, ba din contră îi era simpatic evreul.

Ruben puse pe masa lui Ion farfuria cu heringul afumat şi halba cu lichidul roşiatic din cauza romului, dar nu se retrăgea ca în alte dăţi, parcă dorea să-i spună ceva huţulului.
– Mulţumesc Ruben! zâmbi Ion.
– Să-ţi fie de bine Ioane! răspunse Rubin şi aplecându-se spre urechea lui Ion, de parcă ar mai fi fost cineva în cârciumă, şopti:
– Vrei să comanzi ceva de mâncare, sau...
Ion înţelesese foarte bine încotro bate cârciumarul şi o clipă îi trecu prin minte „Ce ar fi să-l pun să mi-o aducă pe bruneta unguroaică Moriko?” dar renunţă pe loc la acest gând şi luând o mină serioasă îi răspunse lui Ruben:
– Nu, în noaptea asta nu! Am venit doar pentru a mă întâlni cu Haralambie, după care trec peste Tisa.
– Am întrebat doar, a strâns din umeri cârciumarul.
– Nu face nimic! dădu din mână Ion.
Ruben auzind că va veni şi Haralambie, se retrase frecându-şi mâinile de bucurie. Îl ştia bine pe acest hoţ de cai de prin părţile Moldovei. „Haralambie nu se zgârceşte – bea şi mănâncă cât doi, îi cinsteşte pe toţi şi întotdeauna vrea fete!” zâmbi pe ascuns.

Nici unul dintre muşteriii lui Ruben nu-şi ascundeau faţă de el ocupaţia, ba unii dintre ei, în mai multe rânduri îi încredinţau să transmită lui cutare sau cutare că treaba stă aşa sau pe dincolo, cu alte cuvinte, secrete importante legate de fărădelegile lor. Ruben niciodată nu trădase pe nici unul, deşi ştia aproape totul despre ei. La început, colonelul Feher îi propusese bani ca să tragă cu urechea şi să-i dea informaţii despre clienţii săi, pe urmă îl ameninţă că îi închide cârciuma, dar cârciumarul nu cedă în faţa comandantului jandarmilor.
„Gheşeftul – e una, iar trădarea e cu totul altceva!” îşi spunea de multe ori Ruben şi până la urmă reuşi el să-l cumpere pe colonel, deşi „cotizaţia lunară” nu era deloc mică, în schimb era sigur că patrula de jandarmi nu va călca pragul cârciumei sale. De aceea preţurile practicate de el nu erau la îndemâna oricărui terchea-berchea, dar cârciuma nu îi era goală în nici o noapte.
Ruben ştia foarte bine că dacă ar fi trădat pe vreunul din ei, putea să-şi lege singur ştreangul de gât, altfel nu scăpa de baltag sau cuţit. Dar el nu se temea de asta, ştia să-şi ţină gura, iar nevastă-sa nu intra niciodată în cârciumă, de aceea era iubit şi respectat de către muşterii.

În seara aceea Ion Kocerha a stat în cârciuma lui Ruben aproape după miezul nopţii. Stătea tăcut şi privea pe geam, cu halba de bere pe jumătate băută, iar de farfuria cu heringul afumat nici nu se atinsese. Toţi cei ce intrau în cârciumă îl salutau respectuos, dar el parcă nici nu-i vedea, însă asta nu deranja pe nimeni, deoarece erau obişnuiţi cu toanele acestui huţul cu sprâncene negre, în ochii căruia veşnic juca un foc sălbatic şi furios, dar plăcut.
Haralambie, pe care-l aşteptase Ion întrega seară, sosi imediat după miezul nopţii. Era înalt cu părul bălai şi ochii albaştri, cu o faţă frumoasă, rotundă ca de fată, o fată ruşinoasă desigur, cu un zâmbet misterios şi plăcut pe buze, numai cicatrcea lăsată de cuţitul unui ţigan la târgul din Kolomea îi dădea o notă de seriozitate. Însă nimeni nu ar fi spus că acest flăcău, frumos ca o fată mare este unul dintre cei mai renumiţi hoţi de cai.
– Cine dracu’ mai văzuse aşa hoţ de cai, cu părul bălai şi cu obraji rumeni ca la o fată mare? râdea de el cârciumarul, fiind sigur că acesta nu se supără ca fârtatele său huţul.
Cei doi se îmbrăţişară cu căldură, ca nişte fraţi ce nu se mai văzuseră de mult şi aprinzându-şi pipele au început să discute. Ion mai comandă un rând, adică o bere cu rom şi o sticlă de vin de Tokay pentru Haralambie.
Târziu, după miezul nopţii când părăseau „Potcoava de aur” Haralambie îi şopti ceva cârciumarului, iar acesta intră bucuros în bucătărie şi o puse pe nevastă-sa să pregătească o raţă umplută, iar apoi fugi de-a lungul uliţei ce ducea spre oraş, pe urmă coti la stânga şi oprindu-se bătu de trei ori în geamul casei în care trăia Anna împreună cu bătrâna Marta care în ultimul timp orbise de tot.

Va urma.