Sub criptele măștilor cu lacăte la încheieturi
nu se aud ecourile eurilor înlănțuite
să ne simțim singurătatea confortabilă
se aud doar săruturi cum sapă în carnea celuilalt
o matriță în care să ne turnăm până la identificare

narciși
facem din lucruri oglinzi
iar când nu ni se mai face dor de noi
ne lipim ochii de stele în vise autocolante

resemnarea noastră începe cu un oftat
fiindcă
cerul e o geodă cu margini glisante
pe care ne alunecă mâinile ridicate
să prindă un zbor neîntrupat

viața s-a refugiat în noi
și de atunci curgem râuri sub piele
care nu ajung niciodată să se verse într-o mare a fericirii
doar seacă pe un traseu sărat de prea multe lacrimi

în fiecare dimineață
ne tragem trupurile peste noi
să nu se vadă
că singurătatea durează cât fericirea
că ne schimonosim sentimentele într-o cameră cu oglinzi sparte
că lacătul inimii ține închis singurul zburător din noi
că ne lipim vise peste tot să alintăm copiii ce-am rămas
că în urma noastră e iarnă mereu