dacă eşti prietenul meu mă vei crede întotdeauna pe cuvânt
vom muşca din aceeaşi portocală chiar dacă ştim
că pietrele trec şi apa rămâne
chiar dacă eu citesc Heidegger şi Kierkegaard şi nu-mi plac Noica sau Ţuţea
chiar dacă îi preţuiesc pe Slavici şi pe Sadoveanu şi încă mă îngrozeşte Picasso
chiar dacă plâng fără cuvinte încet de tot şi vreau uneori
să mai jucăm un ţintar cu boabe de fasole până se lasă noaptea
şi mă vei crede când îţi voi vorbi despre pădurea neagră
de vise prea înalte şi despre catacombele furnicilor războinice

în clipa asta stăm faţă-n faţă la masa tăcerii
şi măsurăm timpul necesar luminii să fugă de la unul la celălalt
zâmbim amândoi la fel oricât ne doare
fiindcă lacrima ne-ar despărţi definitiv precum sabia dintre Tristan şi Isolda
ca pe toţi oamenii care nu au trădat nici din iubire