cât timp mai poţi refuza
mâna întinsă ca o închipuire de ape în somn
revărsate peste pietrele din suflet
pietrele acelea ciudate
lustruite de curgerea sunetelor în cuvinte
cu fiecare bucurie oferindu-ţi-se
ca o ultimă jertfă de seară
când omul din tine se pregăteşte să-şi cearnă
întunericul o făină peste prăpăstii

cât timp mai poţi abandona prada din unghii
înainte să-i fluture steagul umbrei în sânge
stema rostogolită ca un soare stins în abis
îţi vei simţi oasele curgând de sub carne
le vei auzi foşnetul straniu
când se vor închide ca pleoapele răpuse de uitare