POVEȘTILE LUI
MIC

de Elia D. David

CUPRINS:

I. PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)

Partea I

1. Întâlnire cu litera A
2. Buldogul francez
3. Povestea lui Bișon
4. Prima despărțire
5. "Eu sunt Degețica"
6. Arcul degețicăi
7. A doua despărțire
8. Scara
9. Pe aripi de lebădă
10. O familie ca-n povești
11. Fata cu nasul roșu
12. Micul Gentleman
13. "Dragă Hans…"
14. Un strop de Iubire
15. Bucuria…Jocului
16. Un kilogram de emoții
17. Lecția
18. Învățăturile celor unsprezece lebede
19. Noapte bună, Mama

Partea a II-a

20. Mic cel verde
21. Neghiniță
22. Origami
23. Oamenii în zbor
24. Planeta fără litere
25. Semaforul de pe asteroidul B-612
26. "Roșu- puteți trece!"
27. Revenirea
28. Șarpele de Supă
29. "Timpul nu contează"
30. "Tu nu ai inimă?"
31. Ultima literă

32. Vești bune

II. POVESTEA CELOR ZECE CIFRE

Mic și-o inimă de plumb
Lebăda supărată
Jumătatea omului de zăpadă
Domnul “Nas ascuțit”
Zâna “Urechișă” și cercelul cu diamant
Pieptenele cu doi dinți
Lasoul și zece guri de aer curat

III. POVESTE ÎN CULORI (Un cadou și-un Moș Crăciun)

Casa bunicii
Zbor alb
Poveste în albastru
Legenda costumului roșu
O comoară... portocalie
Parfumul verdelui de brad
Nopți la indigo
Galben ca taxiul
Cadoul violet

IV. CARTEA VORBĂREAȚĂ

"Citește-mă!"
Prima lectură
O carte deschisă

V. MIC SALVEAZĂ LUMEA

Mic salvează lumea
Mângâierea
În loc de mulțumesc
Feliuța de adevăr
"Eu sunt vesel"
Întoarcerea omului supărat
Alți oameni, alte povești
După tandrețe
O lungime de nas
Clipa infinită
VI. CE FEL DE COPIL EȘTI TU, MIC?

VII. CHEMAREA

Drumul spre Poveste
Milimetrul promis
Bulgărele de nea
Ușa secertă
Trei litere
Vânătăi și inimioare
Chemarea

I. PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)

Pentru Mic -
un copil de pe planeta Pământ,
dar și călăuzelor sale
pe tărâmul acestor povești

Întâlnire cu litera A

- Cu mine încep toate poveștile, zise litera "A", ieșită în relief.

- Ești foarte lăudăroasă, răspunse Mic, dar o mângâie totuși pe capul țuguiat și pe cele două picioare parcă prinse cu ață.

- Așa-i că tu nici nu știi să citești? continuă litera A, pe un ton superior. Mare mirare dacă ai auzit vreodată de Albă-ca-zăpada (preferata mea) sau de pitici. De când sunt eu în cartea asta nu ți-am văzut niciodată părinții. Apropo, cu ce se ocupă când nu îți spun povești?

Mic se înroși:
- Cine este Albă-ca-zăpada?

- Cine să fie, sora ta!

- Și eu de ce nu o cunosc?

- Pentru că, vezi tu, nici ea nu te cunoaște pe tine! Ai înțeles?

- Bine, și ce trebuie să fac dacă vreau să o întâlnesc?
- Păi, să intri și tu în poveste.

- Cum?

- E foarte simplu: ciocănești la ușa mea și eu îți fac intrarea.

Mic îndoi atunci degetele și atinse nesigur colțul foii...

Dintr-o dată simți că amețește, tras de o forță nevăzută în interiorul unei pagini tot mai albe...

Buldogul francez

"Am fost înghițit de o poveste", se gândi Mic și începu să țopăie fericit în jurul unui buldog francez, care și el fusese înghițit de aceeași poveste.

- Tu cine ești? mârâi buldogul.

- Eu sunt un copil!

- Și de ce mă deranjezi în timp ce scriu?

Băiatul dădu să se întoarcă cu spatele, dar buldogul îl prinse de turul pantalonilor.

- Stai, că nu te mușc. Poate n-ar fi rău să-mi dai o mână de ajutor. Nu mă descurc și singur și în altă țară.

- Tu de unde vii? întrebă copilul, fericit că este băgat în seamă.

- Din… Francezia. Nu aș fi venit, dacă nu m-aș fi uitat în oglindă.

Mic îl privi, dar nu mult.

- Vezi ce urât sunt? continuă buldogul. De aceea vreau să fiu deștept.

- Și cum o să fii deștept?

- Întâi învăț să scriu și pe urmă o să învăț să citesc. Așa am auzit că te faci deștept.

- De la cine ai auzit?

- De la o literă pe care o chema "A". Eram gata s-o sfâșii, când a venit stăpânul meu și mi-a smuls cartea din colți. A fost foarte drăguță cu mine.
Mi-a spus că pot fi un animal de companie minunat, dacă învăț să mă port.

- Mă bucur să-ți fiu de folos!

- Atunci ajută-mă să-mi scriu numele pe plăcuța asta. Sau nici tu nu știi să scrii?

- Păi, să vezi…

- Uite cum facem, scriem numai inițiala, îl salvă buldogul, mai avansat. Adică prima literă din cuvânt. Adică "B".

- Eu îi fac spatele, spuse Mic.

- Eu capul și burta.
- Și după ce terminăm?

- După ce terminăm, îți spun o poveste nemaiauzită cu prietenul meu, Bichon.

Povestea lui Bișon

- Povestea lui Bișon începe cu a fost odată?

- Daaa…, toate poveștile încep cu a fost odată, răspunse atoateștiutor buldogul.

- Mi-ar plăcea să am și eu un prieten…

- De fapt, mi-e ca un frate.

Mic își aduse aminte de Albă-ca-zăpada, sora sa necunoscută dintr-o poveste.

- Știi, cu Bichon e o istorie cam lungă… se răzgândi buldogul. Cred că e mai bine s-o scurtez.

- Vrei să nu mă plictisesc? întrebă copilul

- Nu, vreau să rămâi cu ceva din povestea asta.

- Cu…CE?

- Exact, cu "C".

Copilul făcu ochii și mai mari decât îi avea.

Buldogul zâmbi; timp în care un firicel de poveste i se scurgea de pe o buză.
Părea mai frumușel acum.
“De fapt, nu e delco urât!” se gândi Mic. “Și mai e și foarte deștept! “
Gândul îi fu, însă, repede întrerupt.

- Bichon e grozav!
Șmecherul ăsta nici acum nu-și arată vârsta.
Nu îți spun câte suflete miloase l-au luat să-l crească. Fiecare până s-a plictisit, și toți crezând la început că e pui…

- Eu sunt foarte mare ! simți băiatul nevoia să intervină.

- Pentru că tu nu ai blană!
Dacă aveai blană și nu ți se vedeau decât ochii, toți ar fi zis că ești un pui de Bichon.

Piciului îi plăcu ideea.

- Trebuie să afli că într-o zi a ajuns în casa unei fete care, ca și tine, nu știa să scrie.

- Nici tu nu știi să scrii.

- Eu sunt câine, ai uitat?

Copilul schimbă repede vorba.
- Și cum o chema pe fată?

- C_nușăreasa.

- Nu-mi sună bine, C_nușăreasa.

- Nici mie, dar dacă fata așa își scria numele, așa ți-l spun.
- De ce nu o corecta nimeni?

- Pentru că era foarte săracă. Nu avea decât zdrențele de pe ea.

- Îi dau eu blugii mei.

- Fii serios, în povești nici băieții nu poartă blugi.
Darămite o fată!

- Era o fată bună?

- Daaa…
L-a îndrăgit pe Bichon de cum l-a văzut alungat în stradă de o pisică aristocrată.

- Și pe urmă?

- Pe urmă l-a luat în casa ei și l-a ascuns, de frică să nu i-l fure cele două surori vitrege.

Desigur, nu știi, pentru că ești Mic, dar într-o zi se dădu o petrecere la palatul acela, pe care îl vezi ceva mai încolo.
La petrecere fură invitate toate fetele, mai puțin C_nușăreasa.

- Îmi pare rău de ea.

- Și lui Bichon i-a părut, că doar îmi e prieten și frate.
De aceea a făcut o faptă necugetată pentru un câine de rasa și de vârsta lui: s-a tuns.
Arăta ca un pui jumulit, dar cel puțin îi dăruise din inimă C_nușăresei material pentru o rochie albă și pufoasă, cu pedigri.

- Cred că era frumoasă.

- Puțin spus.
Când a venit zâna și a văzut-o s-a minunat.
Nu a trebuit să mai dea decât foarte puțin din baghetă.

- Și Bișon?

- Bichon, pentru sacrificiul lui, a fost imediat răsplătit.
A primit înapoi toți anii pe care îi trăise prin străini, plus un castron cu boabe mari și rotunde pe care erau scrise toate literele din alfabet.
Așa a învățat el să citească și să scrie.
După care a învățat-o și pe C_nușăreasa tot ce trebuia să cunoască pentru a fi o bună soție pentru un prinț.

Lui Mic îi păru rău că povestea s-a terminat…

Dar buldogul mai adăugă, lingându-și buzele de plăcerea continuării:
- E suficientă o singură boabă din aia în vârful unui pantof, ca să nu îți intre piciorul și să pierzi o căsătorie pe cinste.

Prima despărțire

Mic nu știa să se despartă, așa că.se chinuia să își ia fără smiorcăieli rămas bun de la buldog.

I se părea că nu o să poată niciodată să-l lase acolo și el să pornească în căutarea Albei-ca Zăpada.

- Dar pleacă odată, zise buldogul.
Ce te tot foiești?
O să mă regăsești aici, că doar nu am în ce poveste să mă mai duc.

- Mi-a venit o idee, răspunse băiatul.
Vii cu mine.

- Am eu nevoie de mișcare, dar nici chiar așa, zâmbi câinele, cu colțurile gurii lăsate în jos.

- Tu ai nasul fin, poți să miroși urmele…

- Și picioare prea scurte.
Nu vreau să-ți fiu o povară când o să te rog să mă iei în brațe.
Pe hârtie se merge mult.

Era adevărat.
Mic o știa.
Trecură doar trei zile de când își începu călătoria, dar deja se simțea departe.

- Nu te voi uita niciodată, B! îl alintă el pe buldog.

- Nici nu ai cum, amice!

"Eu sunt Degețica"

Litera A era din nou lângă Mic.

- Am venit! zise ea.
- Dar nu te-am chemat.

- Nu contează.
Eu știu când trebuie să vin.
Și, în afară de asta, sunt oricum peste tot.

- Ești o spioană?

- Nu, sunt o vocală.

- Ce este o vocală?

- Pentru tine,... o cântăreață... de operă!

- Atunci, cântă-mi și mie ceva! îndrăzni băiatul.

Litera A trase aer în plămâni până se deformă. Pe urmă îl dădu afară pe tot, sub forma unor sunete foarte plăcute:

- A, e, i, o, u….

- Cânți foarte frumos, aplaudă Mic, extaziat.

- Nu-i așa?
Nu degeaba sunt primă vocală pe scena palatului.
Puteam să fiu și balerină, dar mi-au legat picioarele cu ață, pentru că făceam mereu șpagatul.

Băiatul o privi cu simpatie.

- Nu ți-e greu să mergi așa?

- Dar cine a spus că merg?

- Păi, cum ai ajuns până aici?

- Am zburat.

- Nu te cred.

- Vrei să încerci și tu?
Închide ochii.

Mic închise ochii, lăsându-se pradă imaginației.

- Unde mă duci?

- Nicăieri.

- Dar eu simt că mă duci undeva.

- Ți se pare.

Și totuși el se trezi pe o frunză mare de brusture.
Singur.
Ba nu, alături de miniona Zână a Florilor, care îi pansa, cu o petală de crin, rana roșie din genunchi.

- Eu sunt Degețica, mai auzi, după care căzu într-un basm adânc.

Arcul Degețicăi

- De ce te cheamă Degețica? fu prima întrebare a băiatului, atunci când deschise ochii.

- Pentru că nu sunt mai mare decât degetul tău, Mic.

- Dar o să mai crești, nu?

- Niciodată!

- Cred că ești foarte tristă, dar să nu mai fii…
Eu cunosc o zână care o să te ajute…

- Și eu sunt o zână, Mic.

- Da?

- Zâna Florilor.
De dragul lor trebuie să rămân ceea ce sunt.

- Dacă ai crește, nu te-ai mai putea așeza pe nici o petală! spuse, gânditor, băiatul.

- Și nici nu aș mai putea trage cu arcul…

- Chiar știi să tragi cu arcul?

- Da.

- În cine?
În muște?
- Nu, în vânt.
Uneori este atât de dușmănos…

- De ce?

- Nu știu.
Florile nu i-au făcut nimic, niciodată.
Dimpotrivă, l-au răsfățat cu înfățișarea și cu mireasma lor.

- Îmi spui unde e arcul tău?

- Uite-l! i-l arătă Degețica.

Mic era impresionat.
Un "D" foarte simplu și ușor de folosit.

- Ți-l pot împrumuta, spuse ea.

- Mulțumesc.
Crezi că aș putea să-mi fac și eu unul?

- Asta nu e greu. Te voi învăța.

Într-o clipă, băiatul se puse pe lucru, sub privirea atentă a zânei, care știa că la final îi va dărui, totuși, arcul ei cu puteri magice.
Dar și săgețile fermecate ale acelor gânduri cu care nu poți răni pe nimeni, niciodată.

A doua despărțire

Ca să îl scutească de chinul despărțirii de noua sa prietenă, litera A se înfățișă degrabă lângă Mic.

- Hai, e momentul.

- Ce moment?

- Momentul să o cunoști pe Eliza.

Băiatul era nedumerit.

- Dar eu nu vreau s-o cunosc pe Eliza.

- Nu vrei, pentru că n-o cunoști.

Cu asta îl blocă.

- Stai puțin, zise el, și se întoarse înspre Degețica:
Mulțumesc.

- Eu îți mulțumesc ție.
Îmi doream de multă vreme un "D" nou, murmură Zâna Florilor.

- Când vei mai avea nevoie de mine, să-mi trimiți repede un gând.
Las totul și vin! mai adăugă Mic, înainte să fie luat pe sus de "binevoitoarea" literă A:

- Te cred.
Hai odată, că apune soarele și nu mai vezi lebedele…
- Dar de ce trebuie să văd ce vrei tu?

- Pentru că o singură dată te întâlnești... pentru prima oară… cu așa ceva!

Scara

- Eliza! începu Mic să strige, cu ochii în toate părțile.

- Nu mai striga! îl apostrofă litera A.

- Dar vreau s-o cunosc! insistă el.
Vreau să-i arăt ce mi-a dat Degețica.
Oare Eliza o să îmi dea ceva? întrebă el plin de speranță.

- O să-ți dea o urzică pe spate, asta o să-ți dea!

Mic se bosumflă.
Nu știa ce este o urzică, dar “pe spate” nu-i plăcea deloc.
Totuși, indiferent de ce avea să i se întâmple, hotărî să nu mai țipe.

- Dacă facem rost de o scară, o s-ajungem și la Eliza! zise, ceva mai calmă, însoțitoarea sa.

- Știi unde e?

- Da.
E într-o temniță atât de înaltă și de întunecoasă, încât și suindu-ne până la ea tot nu cred că o s-o zărim.

- Nu-mi place povestea asta, grăi Mic.
Nu-mi place deloc.

Litera A se înfipse bine pe picioare:
- Și ce vrei? Alta mai bună nu avem în seara asta.

- Dar mi-ai promis!

- Trebuia să te iau de acolo!

- Ești sigură, continuă el, că nu o să reușim să facem să fie și aceasta o poveste frumoasă?

- Ține numai de tine, piciule!
Simțindu-se aproape la fel de important ca un personaj principal, băiatul începu să răspândească atâta lumină în jur, încât zăriră, foarte aproape de ei, în formă de "E", scara după care umblaseră o jumătate de oră.

- Bravo, Mic! îl lăudă litera A, ghicind că, dacă îl mai laudă un pic, nu doar că o să ridice E-ul de jos, dar o să-l și proptească de zid.
După care, tot el va urca primul și va deschide geamul întunecatei odăi în care Eliza împletea cămăși din urzici…

- Te-am găsit, Eliza!

Fata nu avea voie să vorbească.
Surâse, însă, acelei lumini, în mijlocul căreia desluși chipul fericit al unui copil.

Pe aripi de lebădă

Mic nu își putea lua ochii de la ea.

- De ce nu-mi vorbește? o întrebă, trist, pe A, zărind-o la capătul celei de-a treia trepte.

- E un blestem la mijloc! răspunse aceasta.
Dar poți fi sigur că, stând degeaba aici,... îi ești de un uriaș folos!

Auzind ultimele cuvinte, inima lui de copil lumină din nou încăperea.
Eliza reuși să termine, astfel, în foarte scurt timp o cămașă. Și încă una.
Acum era aproape sigură că va reuși să își salveze frații, țesând cu repeziciune fir cu fir din urzicile care îi răniseră mâinile.
Mic o urmărea fascinat, bun motiv pentru litera A să încerce să-i distragă atenția.

- Hei, iată lebedele.

- Am mai văzut lebede!

- Dar n-ai văzut... unsprezece!

Nici nu întoarse el bine capul, că ușa temniței se dădu în lături.
Un om cu inimă de călău o smulse pe fata care ținea strâns la piept straiele verzi.

- Pune-ți mâna la ochi! îl îndemnă A, speriată de moarte.

- Nu te mai ascult! se împotrivi băiatul, pe jumătate leșinat.

De spaimă și de emoție, nu văzu și nu simți când aripile albe ale unei lebede îl depuseră în brațele Elizei; ca ele să poată îmbrăca, rupând vraja, ultima dintre cămășile țesute cu atâta trudă…

O familie ca-n povești

- Unde mă aflu? întrebă Mic, trăgând de sub tacâmurile de un argint strălucitor, șervețelul de mătase, cu monograma “F”.

- Ești în epoca de piatră, istețule! răspunse litera A.

- De ce nu-i văd pe Fred și Barney?

- Uite-i colo. Cum de nu-i recunoști?
Băiatul privi spre un capăt al mesei, unde, printre alți copii îndrăgostiți de povești, erau așezați, nu Fred și Barney, ci doi prieteni buni, cu care mai bătea din când în când mingea.
Acum ei înțepau cu furculița prăjiturile din vecinătatea farfurioarelor albe, din porțelan.

- Neciopliți ca întotdeauna! comentă litera A, voind să pară manierată.

- Cine a făcut semnul acesta pe toate obiectele de pe masă? întrebă Mic, atras de finețea lucrăturii.
De altfel, încercă să-l deseneze și el, în puținul sos care-i mai rămăsese din crema de zahăr ars.

- E o monogramă, dacă nu știai! Un “F”.

În clipa aceea, intrară, pe rând, în straie pline de eleganță și cu o atitudine nobilă, unsprezece bărbați înalți și chipeși, ce făcură, dându-se în lături, un culoar pentru sora lor, Eliza.

Mic încremeni.

Mai ales că fata se îndrepta, cu zâmbetul pe buze, în direcția lui.
- Ești într-o Familie, Mic!
Bucuria de a fi din nou alături de frații mei este la fel de mare ca recunoștința pe care ți-o port.

- Mi… mi…e? se bâlbâi el, emoționat.

- Da, ție.
Eram foarte deznădăjduită!
Credeam că nu voi mai avea suficientă lumină în suflet pentru a-mi termina lucrul.
Dar ai apărut tu...

Băiatul nu pricepu mare lucru.

- Eu m-am suit pe o scară, ca să te caut.
Vrei să-ți arăt cum am făcut?

Litera A pufni în râs.

- Da, arată-mi! îl încurajă fata.

Dar el lăsă capul în jos.
- Nu contează.
Oricum ne despărțim.

- Nu ne despărțim, Mic.
- Ba da.
Eu mereu mă despart.

Eliza scoase din mâneca rochiei o batistă din cea mai fină dantelă, pe care era brodat un “F” neînchipuit de frumos.

- De acum faci parte, pentru totdeauna, din această... Familie.

Băiatul era tare mândru.
Însă cuvântul "familie" avu darul de a-i aminti imediat de părinții săi mereu ocupați.

- Nu ai și pentru mama și pentru tata câte o batistă?
Am avut, zâmbi Eliza.
Le-am oferit-o când erau de vârsta ta.

Fata cu nasul roșu

- Cum ajung înapoi acasă? întrebă Mic, simțind nevoia să scotocească prin toate dulapurile părinților, după batista cu monogramă.

- Frații mei vor chema unsprezece lebede albe care te vor însoți bucuroase.
Dar ești sigur că nu dorești înghețată?

"Am tot timpul din lume", gândi băiatul și se grăbi să răspundă:
- Nu sunt sigur că nu doresc!

Zâmbind, Eliza ceru să se aducă desertul promis.
În cupe de argint, cu picior înalt, toate inscripționate cu “F”-ul nobilei familii, înghețata parcă se lăuda cu aroma sa irezistibil de naturală.

Toți copiii de la masa poveștilor, printre care și prietenii lui, inspirau profund… Nuanțele vaniliei, ciocolatei și căpșunelor colorau aerul ce le gâdila delicat nările.

Cu toate acestea, Mic nu reuși să ducă lingurița la gură: pe fereastra care dădea în stradă, tocmai când se pregătea de atacul asupra propriei porții, zări chipul unei fetițe.
Poate că nu l-ar fi văzut, dacă flacăra unui băț de chibrit aprins chiar atunci nu i-ar fi atras atenția și nu ar fi luminat acea figură frumoasă și tristă.

Cufundați în cupe, ceilalți nu vedeau nimic.
Dar fata era acolo.
Și sufla din când în când peste mâna cu care decupa în poleiul de pe geam o fereastră mai mică.
Pentru doi ochi albaștri și un nas roșu.

Doar gura nu i-o desluși, din cauza unor flori albe, de gheață fără gust.

- O să plec! îi zise el Elizei.
Am ceva important de făcut!

Aceasta își chemă frații, care îi puseră în palme unsprezece lebede din hârtie.
- Când vei dori vreodată să îți iei zborul, spuseră ei, privește aceste păsări…

Micul Gentleman

- Gata? Privim lebedele? zise litera A.

- Tu poți să mai rămâi.
Eu am găsit pe cineva.

- Pe cine?

- Nu știu.
Dar tare aș vrea să fie Albă-ca-zăpada.

- Albă-ca-zăpada, sora ta, aici?
Că, de fapt, nu îi era soră adevărată, cum îl mințise la început, asta litera A nu mai pomeni, de teamă să nu-l piardă de amic.

- Poate mă caută! zise băiatul.
- Ascultă-mă pe mine, că o cunosc, fără pitici nu face un pas.

- Pe pitici nu i-am văzut, fiindcă n-au ajuns până la geam! îi explică el, convins că începe să aibă dreptate.

Și totuși, ceva nu se potrivea: Albă-ca-zăpada nu avea nasul roșu!

- Cine ești? o întrebă pe fata așezată pe trepte, ce căuta să aprindă, cu lacrimi în ochi, un ultim băț de chibrit.

- Nu știu cine sunt, dar așa mă strigă lumea: “Fetița cu chibrituri”.

- Și când nu o să mai ai chibrituri cum o să ți se spună?

La asta nu se gândise niciodată.
Dar nici nu-i păsa prea tare dacă o să mai aibă vreun nume sau nu.
- Eu pot să fac să fii sora mea, zise Mic, luând-o de mână.

Vorbele acestea o mai încălziră puțin.
Dar gerul, care îi pătrunse în corp o scutura încontinuu.

- Vrei să intri în casă la noi? o întrebă.
Am o familie foarte mare.
O să primești și tu o batistă cu monogramă.

- Mi-aș dori mai mult niște ghete.

Băiatul își scoase ghetele imediat și o încălță.
Apoi îi așeză pe umeri haina, din buzunarul căreia scoase, dintr-o fluturare, batista.

- Uite dovada!

- Ce dovadă?

- Că există o Familie!

“Fetița cu chibrituri” vru să zâmbească, dar zâmbetul său se răzgândi într-o clipă.

- Brr... Ai mâncat ceva? o mai întrebă Mic, din dorința grabnică de a o convinge să intre în casă.

Ea dădu din cap în semn că nu.
Dar nu voia să intre.
Îi era teamă că nimic din toate acestea nu era adevărat.

Atunci, băiatul deschise ușa și aproape că o trase cu forța înăuntru.
Picioarele lui de Mic Gentleman se învinețiseră sub șosetele galbene cu dungi gri, iar degetele, fiecare în parte, luaseră, la adăpost de orice privire, forma "G" a unor cârcei.

“Dragă Hans…”

- Ea este “Fetița cu chibrituri”, o prezentă rapid tuturor copiilor aflați la, sub și pe masa cu povești.

- Noi o cunoaștem, ziseră unii.

- Noi o vedem pentru prima dată, spuseră alții.

Apoi ciocniră, veseli, în cinstea ei, cupele fără înghețată.

- Mic o să te salveze, o să vezi! grăi atunci un băiat “citit”, care avea acasă, într-un dulăpior înalt, în formă de "H", o sută și ceva de CD-uri.

Printre care și unul cu acest basm scris de un om foarte mare, despre care, interesându-se, află că îl cheamă Hans Christian Andersen.

În fiecare seară asculta CD-ul și plângea că nu poate să facă nimic pentru a împiedica fatalul deznodământ – adică nefericitul sfârșit, atât al fetiței, cât și al poveștii.

- Mic o să te salveze! se uniră apoi, într-un cor, toate vocile.

Doar că Mic nu era de față.

Fugise lângă sobă, ca să își încălzească și să își îndrepte degetele de la picioare.

Ciorapii lui galbeni cu dungi gri, puși la uscat, atârnau de cele două brațe ale un sfeșnic aflat pe o policioară.

Era plăcut. Umbrele calde ale flăcărilor se jucau printre degetele lui răsfirate, sub privirea celei ce căuta, fără succes, să îi dea ghetele înapoi.

Băiatul era ca și adormit.

În primul din cele cinci vise - care îi traversară într-un singur minut mintea ațipită- se făcea că mai mulți copii decât el îi cer să o salveze pe fetița cu chibrituri.

În al doilea vis, fetița cu chibrituri îi dădea ghetele înapoi iar el îi spunea: “Păstrează-le, o să mai ai nevoie de ele, după ce le usuci!”

În al treilea, se întâlni cu părinții săi, de care îi era tare dor, undeva într-un magazin cu articole pentru copii, iar aceștia îi cumpărară șosete groase din lână și bocanci serioși. Plus un palton și un fular,... amândouă roz.

Al patrulea vis fu și mai frumos. Se desfășura într-un decor minunat, în preajma Nașterii Domnului, când, de prea multă bucurie, copiii și părinții marii Familii simt nevoia să-și consume energia, făcând tot felul de cadouri și împodobind în exces bradul.

Ultimul dintre vise îl mai aduse cu picioarele pe pământ.

Adică ședea cu ele sub o masă și, în ciuda faptului că nu cunoștea încă toate literele, compunea, totuși, o primă scrisoare.

Ea începea cu aceste două, simple cuvinte:

“Dragă Hans…”

Un strop de Iubire

Mai departe, fu nevoie ca băiețelul să-și recunoască în sinea sa neputința și să trimită săgeata unui gând grăbit către Degețica.
Iat-o, ivindu-se în visul său, asemeni un funigel, dintre petale roșii de flăcări.

- Am venit, dragul meu.

- Mulțumesc, prietena mea zână.

Am nevoie să mă ajuți să-l conving pe Hans.

- Dar tu știi cine este Hans? spuse ea.

- Un copil? întrebă el.

Degețica zâmbi.

- Un copil mare.

- Asta înseamnă că nu o să vrea să mă ajute? mai întrebă Mic, folosindu-se de puțina experiență pe care o avea cu băieții din cartier.

- Asta înseamnă că l-ai și convins.

- Daaa? păru el mirat.

- Da.

- Deci nu trebuie să-i mai scriu și să-l rog să fie bun cu fetița cu chibrituri, care cred că o să moară de frig?

- Ba da, poți să îi scrii. Numai că Hans nu i-a dorit niciodată răul, asta voiam să îți spun. Inima lui este ca și a ta.

- Dar de ce băiatul cu CD-uri plânge în fiecare seară?

- Pentru că el încă nu a priceput unde se duce fetița.

- Și unde se duce, dacă eu am priceput?

- În casa din Cer a acestei mari Familii de pe pământ.

- Casa din Cer? Așa cum e casa de la munte, unde trăiește mamaia?

- Exact. Vezi că ai înțeles?
Și, ca să fii sigur că nu te mint, hai să-ți citesc sfârșitul poveștii:

“ Și chibriturile au dat o lumină așa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în brațe pe fetiță și amândouă s-au înălțat în strălucire și în bucurie, și fetiței nu-i mai era frig, nici frică: era în cer.”

- Vreau și eu să plec în Cer, zise Mic.

- Nu se poate, încă nu știi să scrii și să citești, zâmbi Degețica.
- Da, ai dreptate! fu el de acord.
Dar mai târziu tot mă duc!

În clipa aceea, sfârșindu-se minutul, se trezi.

Nici Degețica și nici Fetița cu chibrituri nu mai erau acolo.

Rămăseseră doar copiii cu urechile lor mereu ciulite, cărora, la lumina unei lumânări înalte, asemeni unui "I" făcut din ceară, începu să le spună... ce a vrut să le povestească Hans.

Un strop fierbinte, de Iubire, îi căzu pe mână, când așeză, de emoție, "I"-ul de ceară mai bine în sfeșnic…

Bucuria...Jocului

- Da’ frumos mai povestești! zise un bătrânel palid, format din ceară topită, la poalele lumânării.

- Tu…cine ești? îl întrebă Mic, după ce toți copiii adormiseră, legănând din cap în semn că au înțeles mesajul ascuns al poveștii lui Andersen.

- Nu mă recunoști? Eu sunt... Jocul!

- Cum ești Jocul, dacă abia te ții în baston? se arătă nedumerit Mic.

- Nu e baston, se oțărî bătrânelul.
Chestia asta în formă de “J”, pe care ți-o imaginezi tu aici, e…o crosă.

- O crosă?

- O crosă de golf.

- O crosă de golf?
Ce este…un golf? continuă copilul, pe același ton mirat.

- Golf este prenumele meu.
Ți-am spus că eu sunt... Jocul!
- Aha! păru să priceapă Mic.

- Aha se spune când nu pricepi nimic! spuse bătrânelul și adăugă:
Tu ai vreun nume de familie?

Băiatul se lumină.
- Am, la fel ca și tine.
Dar…e acasă, pe ușă.
Ce mult vreau să ajung acasă la mine! se întristă el deodată.

- Închide cartea! zise bătrânelul, zâmbind.
Dă-le încolo de povești.
Mai distrează-te și tu.

- Nu pot, e o carte frumoasă și toți prietenii mei serioși sunt în ea.

- Eu cred că tu nu știi drumul! insistă omul cu crosa.

- Nu trebuie să-l știu, îi explică Mic.
Am primit unsprezece lebede din hârtie, pe care, doar dacă le privesc, o să mă ducă unde vreau.

- Și unde o să le spui că vrei?

- Ăăăă….!

- Ascultă, eu te trimit la sigur! continuă figura de ceară, al cărei trup tot lua proporții.

- Poți tu să faci asta?

- Pentru un copil, orice! zise Jocul.
Dar repede, până nu mă îngraș.

- Și cum o să mă trimiți acasă?

- Simplu.
Tu te faci Mic de tot, adică ghem, până începi să semeni cu o minge... de golf, zâmbi bătrânelul.

- Și tu?

- Lasă-mă... pe mine.
Promit că despărțirea asta n-o să te doară!

- Dacă promiți…, simți nevoia să-și facă puțin curaj băiatul.

După care se ghemui atât de mult, încât nu i se mai văzură nici capul, nici picioarele - doar haina plesnită pe spinare și cele două buzunare din spate ale blugilor.
Ele avură nevinovata ocazie de a se întâlni pentru prima, dar mai ales pentru ultima oară, cu Jocul și cu crosa lui.

Un Kilogram de emoții

Bătrânelul de ceară asudase.
Figura i se albi de tot, iar trupul începu să i se subțieze.
Crosa zăcea, frântă, la pământ.

- Gata, l-am trimis! spuse el.
- Sper că unde trebuie! completă ea.

- Ce greutate crezi că avea?

- Greutatea lui, plus un Kg. de emoții!

- Emoții? Ce sunt alea? făcu pe naivul bătrânelul, devenind tot mai rigid.

- De unde să știu? răspunse crosa.
Știu doar că toți copiii le au când se întorc undeva după ce au lipsit niște ore bune.

- Băiatul ăsta nici nu a fost plecat.
Iar părinții, stai liniștită, oricum nu sunt acasă…

- Și totuși... de ce s-a urnit așa de greu?

Bătrânelul tăcu.
Kilogramul de emoții îi aparținuse.
O singură dată în viața lui atârnând de o lumânare a avut mâna atât de grea – atunci când a trebuit să-l mintă pe băiat... că despărțirea de povești n-o să doară.

Lecția

Încă ghemuit, copilul plângea în pat, cu sughițuri, sub privirile părinților săi frumos înrămați.
Care, nu doar că nu erau acasă în momentul prost ales de omul de ceară pentru a-l expedia înapoi, dar nici batistele cu monograma “F” nu le mai aveau.
Scotocise destul, ca să fie sigur că pentru ei Familia nu însemna mare lucru.

Dacă ar aprinde acum o lumânare, visa Mic, ștergându-și nasul cu mâneca, poate că un nou omuleț de ceară i-ar întinde o crosă de ajutor.
Nu avea, însă, voie să pună mâna pe cutiile cu chibrituri.

Sau, dacă ar lua cartea și ar ciocăni la ușa literei A, poate că aceasta i-ar deschide și l-ar pofti într-o altă poveste.
Dar îi era rușine să nu se întâlnească, din întâmplare, cu prietenii săi, ale căror nume nu știa nici acum să le scrie:
cu Buldogul francez,
cu Bichon și
C_nușăreasa,
cu Degețica,
Eliza sau
Fetița cu chibrituri,
cu Hans, pe care nici nu l-a cunoscut,
și chiar cu Joc, o figură de om de ceară, care trebuie să se fi topit între timp, sub greutatea unui kilogram de emoții, pe uriașul lui teren "de golf".

Așa că se sui întâi pe scaun, apoi în genunchi pe biroul tatălui său și în cele din urmă în picioare, cu mâna întinsă după un pix confiscat.
Pentru că nu găsi nici o coală de scris, iar de pereți - în urma unei pedepse de neuitat - avea oroare, scoase din buzunar cele unsprezece lebede din hârtie…
Pe fiecare dintre perechile de aripi desenă câte o literă mare și strâmbă, de care fu extraordinar de mulțumit.

Gata, își spuse Mic, acum îmi pot lua zborul…
Și le privi de parcă el inventase alfabetul.

Învățăturile celor unsprezece lebede

- Ce-ai făcut, ai scris pe aripile noastre! se văitară lebedele, care nu mai erau albe.
Acum nu te vom putea duce mai departe de colțul în “L” al unei foi de hârtie.

- De ce? întrebă copilul, cu o undă de tremur în glas.

- Pentru că jumătate din puterea noastră magică a fost luată de literele tale! zise prima dintre păsări.

- Dacă noi zburăm într-o parte, ele sigur vor dori să zboare în alta! zise a doua.

- Pentru că o literă are o mare greutate, și pe drept cuvânt! se auzi cea de a treia.

Mic le asculta surprins, posac, dar parcă și puțin mândru în sinea lui.
Chiar era curios ce spune a patra.

- Pentru că noi am putea să te ducem oriunde, dar literele se încăpățânează să te țină legat de Mica ta lume…

- Și de școală… completă lebăda a cincea.

A șasea se clătina în zbor, ca o bărcuță cu monograma "F":
- Pentru că acum “cineva” o să spună…că celelalte au trădat Familia!

- Ba nu e adevărat! interveni copilul.
Nu o să zică nimeni asta.
Și dacă o să zică...

A șaptea lebădă o ținu pe a ei:
- Suntem mâzgălite, ne putem aștepta să fim aruncate oricând…

- Poate chiar în foc! se temu cea de a opta…

- Literele tale nu au nimic de a face cu perfecțiunea! adăugă a noua.

- O să fie perfecte, o să vezi! îi promise Mic.

- Când literele tale o să fie perfecte..., să sperăm că vei mai dori să zbori cu noi! continuă penultima lebădă, lăsând-o pe cea din urmă să facă sinteza:

- În concluzie, nu te putem duce mai departe de colțul unei foi de hârtie, zise aceasta, cu oarece părere de rău.

PARTEA a 2-A

Noapte bună, Mama

Mic era răvășit.
Intrarea în lumea poveștilor nu era un lucru deloc ușor.
Nu pe o lebădă pe care ai scris cu pixul.
Dar atunci, cum?

- Ce-i cu tine, de ce nu dormi? îl întrebă mama sa, ivindu-se din întunericul holului.

Băiatul încerca, în timp ce o privea cu bucurie, să-și aducă aminte dacă a pus pixul la loc.
- Nu mai știu cum să intru în poveste, răspunse.
Deloc nu mai știu…

- Vrei să te ajut? îl întrebă ea, blând.

- Da.

- Atunci închide ochii…

Mic închise ochii, primind mângâierile și cuvintele ca pe o binecuvântare îndelung așteptată.

- A fost odată ca niciodată un băiat, începu ea.

- Mama, tu știi povești cu mine?

- Multe.
Dar acum o să-ți zic numai una…
Acestui băiat îi plăcea foarte mult să observe cum crește puțin câte puțin în fiecare zi.

- De ce?

- Pentru că altfel nu avea cum să-și dea seama că trece timpul… se băgă în discuție litera A, de pe aripa de hârtie a unei lebede plutind în acvariu…

- Oglinda îl încuraja pe copil să spere că într-o zi va fi mare cât părinții lui.
Poate chiar mai mare, ca să poată avea grijă de ei când aceștia îi vor da cheile casei poveștilor și îi vor spune: de acum tu ești stăpânul acestui ținut fermecat!

- Cheile casei poveștilor?
- Da, cheile cu care se deschideau toate ușile casei în care locuia familia băiatului.

- Chiar avea familie?

- Firește, zise ea.

- Și aveau și batiste cu monogramă?

- Poate aveau, poate nu aveau.

- Dar tu ai o batistă cu “F” de la familie? insistă el.
Că eu am căutat peste tot și nu am găsit nicăieri.

- Eu… am avut, zâmbi mama, dar monograma era pictată, așa că a ieșit la primul spălat.

- Uf, ce bine !
Ce bine că mi-ai explicat! răsuflă ușurat Mic.
Și își puse capul pe o pernă moale, plină cu vise…

Mic cel verde

- Mic, trezește-te!
Astăzi luăm masa la iarbă verde.

Băiatul se grăbi să-și scoată singur pijamaua, să se spele pe ochi și chiar să îmbrace singura mânecă întoarsă pe față a bluzonului.
Atât era de nerăbdător să vadă căreia dintre mesele din casă i se făcea favoarea de a fi scoasă la plimbare.
- Nu uita să-ți iei și cartea! S-ar putea să te plictisești printre atâția oameni mari.

- E foarte frumos și verde aici! se extazie Mic, odată instalat.

- E obișnuit și plictisitor, chicoti litera A, gâdilată pe ambele tălpi de-un firișor de trifoi strecurat de copil în carte.

- Azi te învăț să vorbești cu păsărelele! își făcu el un plan, la umbra unui salcâm plin cu vrăbii; acolo găsiră părinții săi foarte nimerit să așeze norocoasa măsuță pliantă și câteva scăunele pe care nu stătea nimeni, toți coborând pe malul apei, la bălăceală sau la pescuit.

- Vrei să te învăț să vorbești cu păsărelele?

- Dar tu vrei să te învăț să taci din gură? îi răspunse, țâfnoasă, litera A.
Ce, crezi că nu pot să mă înțeleg cu niște necuvântătoare?

- Fii atentă, să vezi cum mă sui și îți culeg din pom o vrabie mică.

- Nu ești destul de înalt pentru pretențiile tale! zise ea și continuă să-și manifeste îngrijorarea:
- Dă-te jos, că te spun!
Dacă o să cazi peste mine, mă omori!

Băiatul râse, adăugând plin de mândrie:
- Stai liniștită, pe mine mă ține!

Dar chiar și așa pirpiriu cum era, tot reuși să o frângă în două.

Biata masă…

Arăta ca un "M" pe care nimeni, niciodată, nu se va mai putea sui ca să culeagă vrăbiuțe dintr-un salcâm.

Neghiniță

În căderea sa, Mic văzu fire verzi.
Apoi nu le mai văzu deloc, căci alunecă, fără să poată fi prins, în adâncul unei alte povești...

- Eu sunt Neghiniță! auzi o voce în urechea dreaptă.

- Eu sunt Mic.
- Dar nu ești mai mic decât mine!
Tu mie nu îmi încapi în ureche!
Tu mie nu îmi poți auzi gândul! sălta vesel, pe ritmul propriei muzici, Neghiniță.

Mic își strecură un deget în urechea cu pricina.
Și îl tot rotea, după cum fugea acest purice de copil.

- Eu sunt Neghiniță și o să mă duc și în urechea ta stângă, dacă vreau.

- Du-te! zise Mic, schimbând tactica.

- Nu mă mai duc, dar o să ies afară, să mă vezi ce grozav sunt!

Țuști, în palma băiatului, care se strânse în jurul zgâtiei năzdrăvane.
- Dă-mi drumul, băiete, că nu sunt o gâză.

Pe Mic îl gâdila palma, dar voia să-l pună la punct.

- Nu-ți dau drumul, că ai râs de mine.

- Dă-mi drumul, și o să fim prieteni.

- Eu am prieteni mulți într-o carte!

- Atunci dă-mi drumul din alt motiv! încercă bobul însuflețit.

Mic deschise pumnul și Neghiniță, care nu se aștepta, căzu pe jos, rostogolindu-se până la gura tunelului unei cârtițe ce scoase capul afară, după un strop de aer.
Zgâtia i se înfipse-ntr-o nară.
Cârtița strănută, enervată, zvârlindu-l cât colo.

Lui Mic îi trecu pe loc orice supărare și se duse de-l strânse pe Neghiniță, fiindcă nu mai mișca.

- Hai, trezește-te, zise.
Sunt de acord, o să fim prieteni adevărați.
Și, dacă îți place așa de mult, o să mă ajuți să ascult gândurile oamenilor mari.

Auzind una ca asta, Neghiniță sări în picioare.
- Să dăm mâna, atunci!

Mic întinse mâna și firul de copilaș îi sări în palma care nu se mai închise; iar, de acolo, în buzunarul hanoracului, pentru a-l putea însoți peste tot...

Origami

Ca să îl distreze, pentru cât mai avea de stat în lumea poveștilor, Mic îi făcea lui Neghiniță, prietenul lui, tobogane din hârtie.
Nu știa că așa se face și litera “N”.
Știa doar că nu vrea să-l vadă ducându-se de-a dura, cine știe pe unde - mai bine să dea cu capul de zidul de hârtie pe care i-l ridica drept în față.

- Hai, mai fă-mi un tobogan, îl ruga Neghiniță, când termina de ascultat gândurile oamenilor mari.
Iar Mic se executa cu bucurie.

Uneori doar îi desena “N”-ul pe nisipul unui țărm și Neghiniță se rostogolea de-a lungul liniei, până ce amețea și ajungea să creadă că este un “Z”.
Râdeau atunci amândoi și împrăștiau în aer nisipul…

Într-o zi, însă, Neghiniță dispăru.

Mic scutură toate scoicile; poate, poate cade perluța lui de prieten…
Strânse toți melcii și îi rugă să alerge după un pic de copil.
Făcu un năvod din alge, pe care îl aruncă oriunde se nimerea câte un fir, mai periculos, de apă.

Și striga:
- Neghiniță! Neghiniță!
Dar Neghiniță nu scotea capul de nicăieri.

Povestea se prelungea tristă.

Atunci se ivi lângă el, parcă ghicindu-i singurătatea inimii, o fetiță cu ochii oblici.

- Eu "este" Origami! se prezentă ea, necunoscând încă bine limba română.

- Eu "găsit" pentru tine "un" Neghiniță! mai zise, despăturind aripa unui cocor din hârtie, la care lucrase o săptămână.

- Cocorul "mele" găsit "Neghinița" sus! arătă ea, calmă, înspre cerul care își recăpăta în obraji, încet, încet, culoarea albastră.

- Mulțumesc! rosti Mic bucuros.
Dar regretă mult că nu avea la el, spre a i-o dărui, nici o lebădă din cele pe care scrisese atât de frumos!

Oameni în zbor

Litera "O" era mare ca o oglindă.
Sau oglinda era mare ca litera "O".
Și în ea se oglindea fata cu ochii oblici.

Frunze de hârtie, flori de hârtie umpleau brațele salcâmului sub care se întâmpla povestea.
Inima copacului bătea deasupra lui Mic și a lui Neghiniță, în ritmul inimii unei făpturi care încerca să-i învețe joaca sa…

Doar Mic era atent.
Nu la mâinile fetei, ci la chipul ei nemișcat, străbătut de umbrele cocorilor ce își luau zborul unul după altul…

Neghiniță, el își tot reamintea cu plăcere căderea din cer pe aripile uneia dintre păsări și mulțumi în gând lui Dumnezeu că fu salvat pentru a nu se știe câta oară înainte de pieri.
Apoi îl privi pe acest... mare copil.
Pe alții îi părăsi, de cum le citi gândurile răutăcioase.
Dar în gândul prietenului său toamna era atât de caldă și de bogată, încât i se făcu poftă de picătura de must a unui bob de strugure.

- Origami, poți să te oprești puțin?

- De ce, "Micul"?

- Vrei să zici… Mic, nu Micul, că nu sunt Micul Prinț! râse timid băiatul de felul în care fata stâlcea cuvintele.

- Cine este Prințul? întrebă ea.
- Un prieten, dar nu-l cunosc încă.
L-am văzut numai într-o carte, răspunse el, grăbindu-se către altă întrebare.

- Origami... ?

- Spune, Micul.

- Tu... din ce poveste vii?

- Eu nu vin din poveste, Micul.
Vin din Țara "meu".

Palma grea a tatălui îi deschise ochii.
L-ar fi întrebat “De ce mă bați?”, dar într-o fracțiune de secundă observă masa ruptă.
Tot atunci mai zări, alături de fețele îngrijorate ale părinților săi, chipul micuței Origami și înțelese că ar fi grozav să se trezească.

Dar nu reuși.

Nu înainte de a ajunge, cu un avion de hârtie, pe planeta Micului Prinț!

Planeta fără litere

Să pilotezi un avion este o experiență extraordinară.
Mai ales când este un avion de hârtie și ai de zburat pe deasupra vulcanilor sau a mărilor spumegând.
Dacă mai vezi și milioanele de stele lăsate în urmă, atunci nu încape vorbă că trebuie să zbori mai departe, până unde te duce povestea.
Din fericire, poveștile nu te duc doar acolo unde trebuie, ci și acolo unde ești așteptat:

- Ai venit, prietene, rosti Micul Prinț.

- Cam repede! răspunse Mic, nedumerit de cât de puțin durează în vis o secundă:

- Timpul nu contează.
Hai, vino să-ți arăt planeta.
Nu e atât de mare ca a ta, dar, oricum, e atât cât îi trebuie unui copil singur.

Nici Mic nu avea frați, așa că zise:
- Pentru tine e mai simplu să faci curat.

- Nu e simplu, eu nu am unde să arunc nimic, înțelegi?
A trebuit să rog să mi se deseneze un loc care nu există pentru asta!
Mic îl privea cu admirație.
În plus, părul lui blond, zburlit și mantoul fluturând inspirau mult respect unui copil îmbrăcat în blugi, cu tunsoare clasică.

- Tu câți ani ai?

- De ce mă întrebi lucruri care nu servesc la nimic?
Și apoi, urăsc cifrele!

- Dar literele?
Literele… îți plac?

- Îmi plac, sunt bune.
Însă nu am unde să le cresc pe planeta mea.

Atunci, uitând cu desăvârșire că nu mai are cu ce să se întoarcă, Mic despături avionul și îi întinse foaia:

- Literele cresc cel mai bine pe hârtie!
Așa e la mine în carte!

- O, de ce nu m-am gândit la asta? spuse Micul Prinț; care nu aflase că era un personaj al cărții și deci nu avea de ce să se dea mare.

Semaforul de pe asteroidul B –612

- Cum vrei să arate prima literă de pe hârtia ta? întrebă Mic.

- Vreau să arate ca un semafor.

- Îmi arăți?

Micul Prinț scoase la lumină minuscula trusă de desen pe care o ținea într-un buzunar secret.

- E de la Antoine, zise, gândindu-se la prietenul său și la marea familie în care l-a lăsat singur…
Desenez foarte rar de la o vreme…

Semaforul în formă de “P” era… perfect.

- Dar nu are culoare, observă Mic.

- Nu are, pentru că nu i-am făcut încă.
Vreau să vadă asta și floarea mea.

După ce se așeză mai bine, cât să poată și floarea să tragă cu ochiul, deocamdată prefăcându-se neinteresată, Micul Prinț făcu o bulinuță roșie.
Apoi, suprapusă, încă o bulinuță roșie.

- N-am mai văzut două culori roșii la un semafor! îndrăzni Mic.

- Bănuiam.
Tu nu ai o floare a ta, de care trebuie să ai grijă tot timpul.

- Semaforul este pentru ea?

- Desigur! încuviință Micul Prinț, sunt culorile ei preferate.
Dar și pentru oaie.
Acum o să poată să aștepte fără să se plictisească.
Și n-o să mă mai tem că fuge să-mi mănânce prietena.

- Și când o să poată să treacă? întrebă Mic.

- Când îi dau eu voie, zise Micul Prinț și din “P” făcu un “R”, pentru pietoni.
Adică lângă semafor desenă... un picior de oaie.

- Asta e o literă, o recunosc, bătu Mic din palme.
Am văzut-o în carte.

Micul Prinț nu schiță nici un gest.
Uneori nu răspundea, ci cădea pe gânduri, ca să revină cu câte o frază scurtă și plină de sens:

- Orice literă știe că e o literă - dar numai noi știm că poate să fie și altceva.

"Roșu – puteți trece!"

- Gata, acum puteți trece! îi invită Micul prinț.

- Unde?

Semaforul, sau poate planeta, îi dădeau lui Mic senzația că se află deja pretutindeni.
Așa încât rămase pe loc și lăsă oaia bătrână să se avânte către nicăieri, foarte tacticoasă, cu șalul ei de lână creață pe umeri.

- Câți...?
Era pregătit să întrebe câți ani are oaia, dar se opri.
Nu putea avea mai mulți decât cel care i-o desenă, iar despre acela observă că Micului prinț nu prea îi plăcea să vorbească.

- Câte...? ar mai fi vrut să știe, dar își aduse aminte, of, că cifrele și întrebările despre ele nu erau deloc agreate.
Totuși, dacă ar fi aflat câte ore au trecut din ziua numită "azi", ar fi putut face un calcul despre câte ore au mai rămas până nu se știe când.

Fără avion, nu putea pleca nicăieri.
Iar avionul era acum doar o bucată de hârtie pe care Micul prinț își satisfăcuse un capriciu necesar.

- E roșu, de ce nu treci? îl întrerupse acesta din meditație.
Cum vrei să ajungi... dincolo?

- De ce dincolo?

- Păi nu acolo vrei să ajungi? era nedumerit prințul.

- Ba da...
Adică...
Ești sigur?

- Absolut!

- Ai desenat un semafor fermecat și mie nu mi-ai spus! se arătă Mic și surprins și indignat.

- Dar tu ce credeai, că o să fac un semafor obișnuit?

- Da!
Că nu ai răsfoit așa de multe povești ca mine! răspunse băiețelul de pe pământ, dispus chiar să inițieze o conversație despre asta.

- Nu ai timp! îi zise Micul prinț.
Trebuie să treci - acum ori niciodată!

- De ce?

- Nu o să mai prinzi acest roșu!

- Dar ce are acest roșu diferit de celălalt roșu?

- Nu e vorba de culoare, nu înțelegi?

Mic nu înțelegea.
Dar se hotărî să treacă.
Dacă prietenul său zicea că o să ajungă unde trebuie și mai era și sigur, atunci așa trebuia să fie.

- Bine! se decise Mic și îi întinse o mână tremurătoare.

Apoi Micul prinț dispăru cu mantoul fluturând și el rămase pe loc - pe planeta sa uriașă, cu cerul verde din cauza frunzelor de salcâm.

Revenirea

Întoarcerea lui Mic avu darul să-i bucure pe toți, chiar și pe el, care scăpă de un nod în gât.

- Să nu te mai sui niciodată pe masă! fură cuvintele dulci, de întâmpinare, ale mamei sale.

- Ne-ai dat emoții, băiete! îi spuse tatăl, mângâindu-l pe umărul julit.

- Eu este Yoshiko, auzi vocea micuței "Origami".
Eu speriat... cumplit.

- Yoshiko, îl lămuri mama sa, este fetița care te-a văzut căzând; ne-a anunțat imediat.

- Noi luat masa la iarbă verde, râdea Yoshiko, arătând înspre părinții ei, care îi făceau semne vesele cu mâna.

- Nu te cheamă Origami? zise Mic, aparent confuz.

- Yoshiko! răspunse fata.
Origami este... uite, și îi arătă un cocor agățat de frunzele copacului.

Apoi ținu să adauge:

- Ai carte frumoasă!
Citit aici, cu voce tare, despre copilul “Neghiniță”.

Mic se simți rușinat.
Chiar dacă vorbea corect românește, el nu știa să citească.
Nu se mai bucura deloc.

Mai bine rămânea pe asteroid, unde literele puteau să fie orice.

Șarpele de Supă

- Uite Mic, puțină supă cu tăiței, viitoarea ta supă preferată.

- Mulțumesc mama.
Crezi că supa asta o să mă facă mai repede mare?

- Dar de ce mare vrei să fii, Micul? spuse Yoshiko, invitată în ziua aceea să ia masa împreună cu familia băiatului.

Tăițeii se prelingeau pe marginea farfuriilor celor doi copii, care îi urmăreau, nu doar cu lingura, ci și cu furculița.

- Mama, tăițelul ăsta parcă e o literă, spuse Mic.

- Șarpe de supă este! îl completă Yoshiko, încercând fără succes să-l vâneze, sau măcar să-l domesticească.

Mic începu să râdă.

- Auzi, șarpe de supă!
Șerpii sunt doar de apă!
Și imediat aruncă un tăițel prins cu mâna în paharul ei.

Yoshiko luă și ea un tăițel în formă de “S” și i-l plimbă prin fața ochilor, după care îl băgă în gură.

- Uite, eu mâncat șarpe!

- Gata, copii, la masă nu ne jucăm.
Cine mai vrea tăiței să spună!

- Micul mai vrea.

Băiatul aprobă în tăcere, aducându-și aminte de motivul adevărat pentru care s-a așezat la masă.
În curând o să poată face concurs de litere cu Yoshiko.
O să vadă ea atunci!

"Timpul nu contează"

Probabil datorită supei cu tăiței, Mic nu dormi în noaptea aceea.

Imediat după ce tatăl său plecă să o returneze părinților pe Yoshiko, iar mama începu să deretice prin bucătărie, el se urcă din nou pe birou.
După un pix și, eventual, o agendă neîncepută.
Găsi una... începută doar pe jumătate, pe care o ascunse sub pernă.

Târziu, când lumea dormea fără griji - pentru că toți știau să scrie și să citească, iar pe cei care nu știau încă părea să nici nu îi intereseze - băiatul își luă agenda, pixul și începu să se antreneze pentru concursul de litere.
Adică, ce, el nu putea să treacă la nivelul doi?
Ba da.
Cu ajutorul prietenilor din carte și, mai nou, din viață, se poate orice.
Știa cum se face un "L", de când cu lebedele; păsările acelea obraznice care i-au spus că mai departe de colțul foii nu o să-l ducă vreodată. Oricum, nici ele nu vor ieși prea curând din acvariu…

Cu "M" nu avea nimic – o masă ruptă la mijloc, ce nu-ți scoate ochii, ba, dimpotrivă, îți face cunoștință cu Neghiniță și te mai și te trimite pe planeta Micului prinț, aceea nu este tocmai o masă de lepădat.

Neghiniță, prietenul lui cât o boabă - care, cine știe pe unde s-o mai rostogoli ?- Neghiniță are și el dreptul la o inițială, la un "N" frumos ca un tobogan din hârtie, sau ca un "Z"... dacă ești amețit.

"O" vine de la Origami, orice ar însemna origami – dar și de la oglinda în care se uită atent o fată cu numele Yoshiko, atunci când nu vrea să te privească în ochi.

"P" și "R" erau semafoarele – minunatele semafoare de pe Asteroidul B – 612, unde a căpătat încredere în prietenie. Dacă ar fi nevoie să mai ajungă pe vreo planetă pentru asta, nu ar ezita să o facă, în ciuda tuturor oilor grăbite să-i taie calea pe trecerea pentru pietoni.

De "S" își amintea ca de o literă șerpuind prin supa gustoasă ce maturizează, fără îndoială, copiii.

Pe toate acestea Mic le rememora vrând - nevrând... Și umplea, mulțumit de calitatea producțiilor sale grafice, agenda de lucru.

Dacă ar fi știut să lege literele între ele – căci pe "T" îl cunoștea încă de când primise tăblița magnetică, pe care scria deja...TATA - ar fi redat cu brio, la capăt de an, și maxima grozavă auzită din gura Micului prinț:

"T I M P U L N U C O N T E A Z Ă"

"Tu nu ai inimă?"

- Ai adormit? se înființă litera A în mintea lui Mic, după numai cinci minute de când acesta își făcu mulțumit rugăciunea.

- Da, am adormit! răspunse în vis băiatul, întorcându-se pe cealaltă parte.

- Păcat, voiam să te felicit!

- De ce?

- Cum de ce?
Ai învățat să scrii singur niște litere foarte grele.
- Tu ești prima! zise Mic.
Cu tine încep... și nu prea încep toate poveștile.

- Mersi, lasă asta.
Printre altele, voiam să te anunț că n-ai terminat.

- Cum așa?

- Păi, mai suntem.
Familia noastră e mare, nu ca a ta.

- Dacă vrei să știi, eu mă rog de multe zile pentru o soră și un cățel.
Dar nu vreau să fie ca tine.

- Ca mine, cum? păru litera A interesată.

- Ca tine, așa cum ești tu când vrei să pari mai deșteaptă decât toți.
- Și nu sunt?

- Și ce dacă ești?
Dar nu trebuie să arăți, nu e frumos.

- Nu vrei să mă ajuți să mă schimb?

- Ba da, numai că nu am cum.
Ești doar o literă care se dă mare.

- Pot să mă dau și mică.
Dar numai de mână.

- Ai face tu asta?
- Dacă m-ai ajuta, poate.

- Dar de ce... eu?

- Pentru că ești un băiat deștept și ambițios.
Și simt că ai și inimă.

- Tu nu ai inimă?

- Nu, eu nu am, sunt o literă și atât.

- Dar atunci cu ce simți că eu am inimă?

Litera A stătu să se gândească.
Și stătu…
Și stătu…
Până când se iviră zorii și fu nevoită să se întoarcă, plină de emoție, în cartea sa cu povești...

Ultima literă

E suficient să îți spună cineva că ai o inimă, ca să începi să o crezi și tu...

De câte ori băiatul deschidea cartea, litera "A" începea să palpite.
Dar și mai tare se emoționa când acesta lua un creion și îi făcea portretul pe un colț de hârtie.
Sau când el ciocănea la ușă, iar ea îl invita înăuntru, în câte o nouă poveste, exact ca pe vremurile ce începeau cu "A fost odată..."

Mic învăță să-l scrie repede și pe "U" – o literă semănând perfect cu cel dintâi suport pentru creioane, primit de la părinții săi.
Nu gol, ci plin cu tot felul de pixuri, culori și carioci pe care acum chiar le merita .

Apoi, un accident caraghios, în urmă căruia "A" căzu cu picioarele în sus, îl făcu să râdă și să dorească să o ca_ri_ca_tu_ri_ze_ze imediat.
Numai că litera aceea nu mai era "A", ci un "V" căruia nu trebuia să-i lege nimeni picioarele; era clar, la cât de bine stătea pe un vârf, dar mai ales pe două, că e potrivită pentru balet...

Mai erau și litere care, ca să-l păcălească, își puneau câte o căciulă sau câte o virgulă.
Le-a demascat rapid, în graba de a ajunge la "X" - o literă deosebită, stând cu mâinile încrucișate la piept, gata oricând de plecăciuni în fața copiilor ce reușesc să ajungă și chiar să treacă de ea.
Mic ajunse.
Era fericit.
Dar nici nu poți să nu fii atunci când cunoști toate literele!
Și când în ele simți, bătând puternic, inima ta.

Vești bune

Epilog - pentru cei cărora nu le plac despărțirile:

1.La capătul alfabetului, Mic a înfipt între pagini stegulețul său de explorator al Cărții Poveștilor, pe care a scris fără nici o greșeală: Yoshiko

2.Yoshiko a pierdut concursul de litere românești, dar l-a câștigat pe cel de litere japoneze

3.Mic și Yoshiko își scriu des și urmează să ia împreună masa la iarbă verde, într-o vacanță de vară

4.Mic nu are încă o surioară pe care să o cheme Albă-ca-zăpada, are, în schimb, un foarte frumos și deștept buldog francez, cu numele "B"

5.Dacă se va apuca vreodată de scris povești, o va face numai pentru a-și aduce Aminte...

II. POVESTEA CELOR ZECE CIFRE

Mic și-o inimă de plumb

Toată lumea crede că soldățelul din poveste avea și inima tot de plumb.
Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea și mai tristă, dar așa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.

- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că ești întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.

- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.

De aceea Mic nu o văzuse decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.

- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldățelul.

- Nu știu! îi răspunse ea, făcând o piruetă, chiar sub ochii copilului, care se temea să nu cumva s-o piardă în focul desenat imediat pe pagina următoare.
Oricum, el nu mai dădea pagina aceea de mult, dar chiar și așa…

- Poate că există totuși un băiat care o să se îndure de tine și o să te repare! îl încuraja fata.

- Sau poate că nu. Îmi cunoști atât de bine povestea...

Balerina de hârtie îl privi.
Din douăzeci și cinci de frați gemeni, câți aduse pe lume o lingură de plumb, el era “unic”.
Faptul că nu avea decât un picior îl făcea să fie mai bun, mai sensibil.
Iar neputința de a se avânta în tot felul de lupte îl ajuta să fie atent și la frumusețea ei, nu doar la cea a baionetei. Căreia doar dintr-o demnitate de soldat nu îi dădea drumul niciodată.

Mic decise că e momentul să intervină.
Se abținuse prea mult.
Cartea trebuia mâzgălită imediat.
Așa încât luă o cariocă potrivită și îi desenă soldățelului piciorul de care avea nevoie pentru a putea dansa fericit, cu baioneta pe un umăr și cu aleasa inimii sale pe celălalt, înainte de a se topi cu toții în flăcările iubirii…

Lebăda supărată

Când ai doi prieteni buni, cum sunt un soldățel și o balerină, dar mai ales când ești Mic, nu poți să nu înveți cifrele.
Cifrele sunt ca niște cadouri pe care ți le faci singur, după ce le descoperi pe rafturile pline de litere ale unei cărți cu povești.

În plus, dacă știi să numeri, poți să numeri... orice.
Dar cel mai frumos este să îți numeri prietenii.
Un prieten aici, un prieten acolo, până se fac zece și nu mai știi câți sunt.

La acestea se gândea copilul în timp ce răsfoia cartea cu povești, revenind mereu la poza în care soldățelul avea amândouă picioarele. Exact ca el.
Ceea ce îi deosebea, totuși, era, nu baioneta, ci mica balerină de hârtie.
Dar nu putea fi prea greu de făcut una. Atâta doar că a sa va avea o rochiță de ziar, cu știri pe două coloane.
Și poate că nu va rămâne chiar mereu mereu pe vârfuri.
Nici nu se apucă bine de îndoit hârtia decupată, că ziarul - ce trebuia să devină, desigur, solista din “Lacul Lebedelor, balet la care l-au dus intr-o seară părinții - începu să vorbească:

- Să-mi faci DOUĂ codițe împletite prinse deasupra capului.

Băiatul se întristă. Nici capul nu știa cum să i-l facă, darămite codițele…

- Pe urmă, trei rânduri de volane – TREI – nici mai mult, nici mai puțin!
Și nu uita că nu îmi plac cusăturile în față!
Și nici imprimeurile scandaloase!

- Bine, spuse Mic, cu voce pierită, bine, o să fac așa cum vrei tu, dar promiți că o să dansăm?

Ziarul, care începea să semene cu orice, numai cu o balerină nu, îi promise:

- Da, vom dansa până vom ameți!

- Până vom ameți?
Băiatul era atât de bucuros, încât nu își dădu seama că din mâinile sale neîndemnatice nu va ieși niciodată grațioasa făptură la care visa.

Doar balerina pricepu, într-un târziu, că șansa ei de a exista... este egală cu ZERO!
Moment în care îl rugă pe Mic să lase ziarul, să apuce creionul și să deseneze, mai bine, o lebădă supărată.

Jumătatea omului de zăpadă

- Ca să îl poți scrie pe 2, trebuie să știi cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată frumos pe hârtia ta.

Mic se duse, luă atlasul, căută și descoperi pasărea plină de grație.
Ce părea să privească – parcă anume pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.
O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.

- E bine?

- Da, mititelule. E perfect.
Acum, între noi doi: ce-ți veni să te apuci de făcut balerine?
Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…

- Nu știam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.

- Iată c-ai aflat!
Să nu uiți niciodată.

- Nu o să uit, promit!

- Hai, lasă, nu promite, nu e nevoie!
Copiii se țin de cuvânt cât sunt copii.
Când devin oameni mari, nimic nu mai e valabil…

- De ce?

- Întreabă-mă să te-ntreb!

Mic începu să râdă.
Îi plăcu vorba asta.
- Și cine o să ne răspundă?

- Timpul, băiete! Timpul! deveni brusc serios omul de zăpadă.
Căruia Timpul - sau poate și Vremea – îi pricinuiau, după cum începea să iasă la iveală, un mare necaz.

- Dar ce-i cu tine? îl întrebă copilul îngrijorat.

- Mă arde în partea stângă…
Cred că soarele e de vină.
Da, e prea mult soare pentru o lună de iarnă.

- Nu vreau să te topești, că eu nu am chiar mulți prieteni! îi mărturisi băiatul, cuprins de panică.
După care își luă haina, căciula și mănușile de lână, hotărât să-l salveze.
Pe tot, sau măcar un bulgăre din cei doi, datorita cărora semăna leit cu un 8.

- Hai, că deja nu îmi mai simt jumătate de corp - acuși mă transform într-un 3! îi ghici gândul omulețul de nea.

Băiatul puse mâna pe el.
Tremura de căldură!

Îl înveli iute cu un strat gros de zăpadă.
Apoi cu încă unul.

În stânga, unde avea prietenul său inima, înghesui cei mai mulți și mai pufoși fulgi, ca să-i facă o bucurie.

Domnul “Nas ascuțit”

- Bună dimineața, omule de zăpadă! strigă Mic, deschizând grăbit fereastra.

Nici un răspuns.
Ca și cum nici nu ar fi existat vreun om de zăpadă.
Posomorât, băiatul se aruncă în fotoliu.
Ca să se mai gândească puțin la "prietenie", înainte de a-și spăla fața de lacrimi.

- Nu mai boci pe cine nu trebuie! se auzi un glas necunoscut.

- Dar tu a cui voce mai ești? întrebă, mirat, copilul.

- Eu nu sunt vocea nimănui altcuiva!
Sunt Domnul Patru, zis și “Nas ascuțit”!

Mic nu fu în stare să-și stăpânească râsul.

- Cum ai zis?
Domnul... "Nas ascuțit"?

- Exact.
Sper că o să mă respecți.
De altfel, te anunț, sunt o figură remarcabilă în orice catalog.

- Ce e acela un catalog?

- Vai, că deștept mai ești!
Un catalog este un caiet mare în care se pun niște note.
Dar pentru asta trebuie să faci un efort: fie să crești, fie să nu te rătăcești în drum către școală.
- Și dacă nici nu o să vreau să merg la școală?

- Atunci nu o să ai niciodată onoarea de a mă vedea în acțiune!

- Mai bine să-mi zici de ce te cheamă “Nas ascuțit”?

- Pentru că miros de la o poștă copiii leneși - ca să nu le spun puturoși...
Și am și oarece prestanță din profil.
Mă rog, așa se zice.

- Prestanță?

- Mda, un cuvânt cam greu pentru tine.
Dar la care nu pot renunța, pentru că mă reprezintă.

- Adică e de bine?

- Întocmai.
Ți-aș dori să poți și tu să ții la distanță pe oricine nu te merită!

Din clipa aceea nu se mai auzi nimic, cu excepția unei muște care, găsind cartea deschisă, se așeză pe nasul ascuțit al Domnului Patru.

Apoi nu se mai auzi nici musca, pentru că Mic închise cartea.
Ca să poată să se gândească, în liniște, la problemele lui.

Zâna “Urechiușă” și cercelul cu diamant

Ți-ai găsit, copil să aibă o clipă de liniște.
De când e lumea si pământul, în jurul copiilor mișună fluturi, licurici, spiriduși iar uneori, dacă este vorba de un copil simpatic, și tot felul de zâne.
Care mai de care mai invizibilă și mai plină de surprize.

- Fii drăguț și desenează-mi un cercel! auzi Mic o voce deosebit de plăcută, motiv pentru care se puse pe treabă imediat.

Un (6) tremurat strălucea pe hârtie, grație pixului său cu mult sclipici.

- Splendid! Superb! Fantastic!
O să fac în așa fel încât să-mi zărești urechea! zise vocea suavă.

- Dar eu vreau să te zăresc pe tine! se tângui Mic.

- Nu pot.
Mi-e jenă să mă arăt fără cercel!

În jurul băiatului, aerul se înroși tot de rușinea din obrajii ei.

- Biiine...
Atunci arată-mi doar urechea!

Fata își dădu la o parte zulufii de pe urechea sa mică, ce ar fi semănat cu cifra (5), dacă nu ar fi fost de o mie de ori mai drăguță.

- Dar cum să fac să iau cercelul de pe hârtie?

- Asta e treaba mea, zise ea zâmbind și întinse către unicul (6) în care pâlpâia un diamant, bagheta ei fermecată.

- Ești îngrozitor de frumoasă! o admiră Mic, cu voce tare.
Dacă aș putea…...

- Dacă ai putea ce?

- Dacă aș putea să știu cum te cheamă...

- Eu nu am nume, zise ea simplu. Sunt doar una... din mulțimea de zâne ale matematicii.

- Dar trebuie să te cheme cumva, insistă Mic.
Zâna “Urechiușă” e bine?

- Pentru moment! zâmbi fata și îi strecură, în mâna cu care copilul îi oferise cercelul, o baghetă(1) și un inel(0).

Să le folosești doar ca să-i faci în ciudă Domnului (4)! mai adăugă și dispăru undeva, nu prea departe, în infinit...

Pieptenele cu doi dinți

-Ia pieptenele cu doi dinți! Ia pieptenele cu doi dinți! striga băbuța cea vicleană din paginile cărții pe care Mic o deschise din nou, ca să-și alunge tristețea de după plecarea zânei.

- Nu vreau un pieptene cu doi dinți! se strâmbă copilul.

- Asta e marfa! spuse băbuța cu nasul coroiat.
Nu-ți convine, nu cumperi.
Nu cumperi, rămâi ciufulit!

Mic își trecu mâna prin păr.
Cinci degete nu făceau mai mult decât un pieptene știrb.
Dar când să-i zică băbuței că dorește și el unul, câțiva pitici începură să urle disperați, pe o singură voce:

- Nu u u u u u u!
Cu șapte de “u”.

- Nu, ce? întrebă Mic, dându-i băbuței toți banii din pușculiță și luând imediat pieptenele.

- Nu-l cumpăra! îi strigară ei băiețelului care tocmai și-l trecea prin părul rebel.

- De ce să nu-l cumpăr? mai întrebă acesta și căzu pe covor, cu pieptenele încurcat în vârtejul din creștetul capului.

- Pentru că e… vrăjit, de aceea! reușiră să-și termine piticii avertismentul.
Dar era prea târziu : copilul adormi pentru încă o noapte…

Lasoul și zece guri de aer curat

"O, ce noapte grozavă!" ar spune cineva care n-a mai avut niciodată astfel de vise…

În capul lui Mic basmele și visele se amestecau, de nu mai știai ce este imaginație adevărată și ce nu.
Noroc că literele nu se amestecau, totuși, cu cifrele și că nu învățase încă să confunde culorile…

Deocamdată, intrase în mult dorita poveste a Albei-ca-zăpada, ce scăpase, datorită lui, de episodul cu pieptenele.

Când fata i-l scoase din păr, copilul făcu ochii mari.

- Te-a păcălit și pe tine…

- Cine? întrebă el.

- Mama aceasta, vitregă, a mea.

- Dar eu nu sunt cel mai frumos din lume, zise băiatul, revenind-și complet.

- Nu, dar ești cel mai naiv!

În clipa aceea se auzi un tropot înfricoșător foarte aproape de casa piticilor…

Un cal uriaș, cu o coamă neagră și cu copite scânteind, sălta pe cele două picioare din spate.
Coada lui, mai mare decât a unei comete, ștergea cerul de toate stelele și ridica nori grei de praf cenușiu.

- Mi-e frică! spuse copilul.

- Și mie! glăsui Albă-ca-zăpada.
Calul ăsta nu apărea în povestea mea.
Nici măcar în traduceri.

- O să pun mâna pe el și-o să-l fac mici fărâmici! se încurajă băiatul.
Știi ce-i ăsta? o întrebă el pe fată, în timp ce înnoda capătul unei funii.

- Un (9)? răspunse ea.

- Nu, un lasou!
Trebuie să fii băiat ca să știi să faci unul.
Dacă te dai la o parte, al meu e!

Calul spumega în continuare și necheza asurzitor.
După fiecare nechezat, văzduhul se rupea în două și scotea fulgere de lumină.
La lumina unui astfel de fulger, Mic aruncă lasoul spre gâtul armăsarului negru, care, asemeni oricărui nor, se potoli imediat.
Apoi începu să plouă.

Și dură ploaia până în zori - când băiatul, bucuros de ultimul său vis, deschise fereastra pentru a trage în plămâni... ZECE guri de aer curat.

III. POVESTE ÎN CULORI
(Cadoul lui Moș Crăciun)

Casa bunicii

Într-o căsuță pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moș Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deși “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie și 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă și plină de surprize.

Totuși, abia iarna acesta părinții au căzut de acord să-l împacheteze pe băiat într-un costum de fâș și să-l dăruiască bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îți era și frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, înlocuit, cam pe la a suta răsfoire și ceva, de parfumul poveștilor...

Ca să fie și mai frumoasă întâlnirea cu bunica, la intrarea în curtea micuței case, începu, din senin, să ningă. Se vede treaba că, în graba de a lua pământul în primire, fulgii aceia imenși uitară să ia o înfățișare perfectă: pe cât păreau de pufoși, pe atât erau de strâmbi .

Dar ce tablou! Ce tablou pentru cine s-ar fi priceput să-l picteze! Pentru cine ar fi avut multă culoare albă într-un tub... exact atunci!

- Sărumâna, mamaia! spuse copilul și privi mâna bătrână a bunicii pe care nimeni nu o mai sărutase de ani de zile; deși toată lumea îi zicea la fel.

- Bine ai venit, copilașule! îl strânse la piept bunica, încă în putere.
Tare mi-a mai fost dor de tine! adăugă, scoțând din nu se știe ce buzunar al capotului de diftină, sau poate al șorțului, o ciocolată - din aceea pe care-o mănânci singur, toată odată.

- Se vede că am lipsit! zise Mic, atât de fericit, că o făcu să plângă.
Dar, chiar cu lacrimi în ochi, ea găsi imediat acel zâmbet misterios cu care să-l momească pe copil să intre în casă. Întâi în bucătărie, unde căldura venea de la o plită încinsă, apoi în singura cameră, unde ardeau niște lemne, ca să poată să facă lumină acolo, înăuntrul sobei.

- Ce tot spun, mamaie, lemnele astea? o întrebă Mic, prefăcut, auzindu-le trosnind.

- Ei, ce să spună, parcă nu știi..., veni molcom răspunsul bătrânei.
Atâtea basme auzise ea de la lemnele acelea, încât nici nu mai aveai nevoie vreodată să te chinuiești cu cititul.

Zbor alb

- Mamaie, îmi zici din nou povestea cu fulgul de zăpadă, că, uite, ninge?

- Îți zic ce vrei tu, dar numai dacă nu mă întrerupi! răspunse ea, cunoscând talentul deosebit al copilului.

- Nu te întrerup, că m-am făcut și mai mare.

Bunica se prefăcu, zâmbind, că îl crede, apoi începu să împletească, din andrele, firul poveștii:
- De aproape un an de zile, în micul lui cuib de nori, un fulg aștepta cel mai bun moment ca să ningă. Atâția frați de-ai săi își luaseră fericiți zborul, încât, mai că s-ar fi aruncat și el. Dar nu putea, nu atinse încă vârsta potrivită și nici nu exersase destul.

Surprins, Mic deschise larg ochii…

- Să ningi nu e ca săritul cu parașuta din avion, nici gând, îi explică bunica. E mult mai mult de atât, orice fulg o știe. Pentru că trebuie să scapi întâi de propria greutate; iar fulgii sunt foarte grei când se nasc… Sunt ca picăturile de apă ce nu pot să se țină la gura robinetului, de grele ce sunt.

- Pe urmă, trebuie să îți dai seama că ești doar un fulg. Aici nu merge cu, “Vai, Doamne, de ce nu m-ai făcut altceva?”. Fulgii nu sunt nemuritori ca oamenii. Ei într-o clipă, dacă au atins pământul, au și pierit.

Iată de ce, uneori, fulgii se lipesc unii de alții când se întâlnesc mai mulți: de frică. Dar frica lor e așa de frumoasă, , Micule, încât nu se compară cu nimic! Și se numește… zăpadă.

- Mamaie, stai, își regăsi copilul vocea, eu nu știam așa.

- Nici eu, zâmbi mamaia. Dar poveștile se mai schimbă în timp, că de-aia sunt povești…

- Totuși, continuă ea, află că fulgul acesta era unul dintre cei foarte curajoși. Era el însuși o mică medalie strălucitoare… Deși câțiva stropi morocănoși de ploaie îl jigneau mereu, spunându-i că seamănă cu o scamă.
Băiatul începu să râdă.

- Scamă, nescamă, el era un fulg și aștepta să ningă.
Trebuia doar să-și mai fixeze în minte traseul.
Dacă nu ești orientat în aer, riști să te rătăcești; și cine se uită după tine, să amețească.

Mic privi pe geam la fulgii ce nu țineau cont – deloc – de poveste.

- Fulgul nostru, adăugă bunica, sau hai să-i zicem eroul nostru, căci de un an de zile se pregătea pentru asta, avea de ocolit, pentru început, vârful unui munte. Ca să lase acolo, primăverii, un semn invizibil că a trecut …

Apoi, trebuia să traverseze, cu ochii închiși, pe deasupra celei mai periculoase oglinzi crăpate, un lac cuprins de febra înghețului.

- Și pe urmă?

- Pe urmă, dacă reușea tot ce ți-am povestit, avea să fie liber…
Liber să se joace de-a petala scuturată pe deasupra oricărei grădini - până când îl va lua vântul și-l va duce la geamul unei căsuțe.

- Adică la geamul nostru?

- Da, ca să vezi și tu cât a putut el să fie de hotărât în zbor și de alb.

Poveste în albastru

- Acum, Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, trebuie să-mi zici și tu o poveste.

- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…

- Tocmai, pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…

- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!

- Alege tu.

- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…

- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.

- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.

- Vai, Mic, dar este deosebită povestea ta! păru sincer impresionată bunica.

- Este, mamaie, că tu m-ai pus!

- Și, mai departe?

- Mai departe nu era nimic, că totul era departe.
Era așa ca un loc în care poți să te pierzi. Dar și frumos, pentru că înăuntru era palatul.

- Un palat, zici?

- Da, un palat, că tu nu mi-ai zis cu palat și mie îmi place să fie poveștile și cu palate și cu prinți și cu săbii și cu monștri.

- De ce cu monștri, Micule?

- Ca să aibă prinții cu cine să se lupte și să se căsătorească pe urmă.

- Adică se căsătoresc cu monștrii?

- Nu, mamaie, nu pricepi nimic. Cu prințesele se căsătoresc, după aia.

- Bine, m-am liniștit, nu te mai întrerup, îl tachină bunica.

- Ca să-ți zic povestea trebuie să știu cum mai este, și nu mai știu…
Stai, că mai există în poveste și un soare, care nu putea să iasă din albastrul acela. Pe el o să-l ajute un băiat ca mine, care o să vină cu sabia lui și o să taie albastrul în două.

- Interesant.

- Da. Sabia nu era foarte ascuțită ca să nu curgă sânge, dar tot a curs peste tot și de atunci oamenii au zis că soarele e mereu rănit, și când vine din mare în cer și când pleacă din cer în mare…

- Foarte frumos, Mic! Foarte frumos! Povestea asta o să-i placă și lui Moș Crăciun! se entuziasmă bunica.
- Mai vrei să știi? începu să prindă copilul gustul poveștii.

- Firește…

- Mai e doar puțin, că poveștile mele nu sunt foarte lungi.
Dar vreau să știi cum a fost cu păsările și peștii când s-au despărțit.

- Cum a fost?

- Peștii au rămas în palatul lor, cu niște aripi mici, ca să nu se supere.

- Și păsările?

- Păsările au avut voie să plutească dacă voiau, fără să le ciupeasă cineva ascuns în apă.

Da’ să știi că s-a făcut și un mal de nisip, singur s-a făcut, pentru oameni, ca să poată să se plimbe, cu mâinile goale, sau cu găleata și lopățica.

Și mai e ceva.

- Ce mai e?

- Din mare, într-o zi s-a ridicat un far până la palatul din cer.

- De ce?

- Ca să îl lumineze când se face noapte.

- Nu cumva ca să lumineze marea?

- Nu.
Ba da, ca să lumineze și marea, că pe mare tot atunci au apărut niște vapoare mai mari decât niște avioane, pe care nici nu prea le văd.

Și gata! încheie băiatul, foarte mulțumit că a ajuns la sfârșit.

- Bravo Mic, povestea ta albastră e nemaipomenită.

- Și mie îmi place, mamaie, că nici n-o știam.

Legenda costumului roșu

- Mamaie, poți și tu să zici o poveste, așa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.

Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?

- Altfel, nu albastră!

- Bine! răspunse ea și se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.

- Micule, dar tu știi de ce e roșu costumul lui Moș Crăciun?

- Cum să nu! răspunse copilul.

- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!
- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să țin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…

- Atunci află că a fost odată, într-o Împărăție mare, ce se întindea cât pământul și îl și depășea puțin, până în al nouălea cer…, o familie alcătuită din toate sufletele care existau la vremea aceea.

- O familie așa cum sunt eu cu mama și tata?

- Cam așa, dacă îi pui la socoteală și pe bunici – dar fără să uiți de vreunul dintre frați, unchi, mătuși, veri și toate neamurile…

- O, cred că era o familie mare și că se certau și se împăcau mereu!

- Așa este, însă, dacă știi povestea nu ți-o mai zic! răspunse bunica și dădu să se ridice, cu treabă, din fotoliul pe brațul căruia atârna un fir de lână, ce ducea la un ghem și ghemul la o pisică…

- Zi mai departe, mamaie, nici nu știu ce o să se întâmple! grăi copilul, așezându-se încă și mai comod în scobitura celui de-al doilea fotoliu.

- Într-o zi, doi oameni deosebiți, un bărbat și o femeie, la fel de buni la suflet amândoi, aflară că vor deveni, în sfârșit, părinții unui copil. Și nu ai unui copil oarecare, ci ai unei fetițe mai frumoase și mai cuminți decât toate fetițele.

- Era o zână, mamaie?

- Se poate spune și așa. Numai că pe zâne, dacă nu sunt desenate, nu le vezi. Și nu le simți întotdeauna lângă tine. Pe urmă, o zână fără o baghetă fermecată, nu poate să facă nici măcar o singură minune.

- Dar fetița aceasta o să poată?

- Desigur.

- De ce o să poată?

- Pentru că minunile nu se fac cu bagheta fermecată decât în basme - în realitate se fac cu inima sau cu sufletul, iar pentru asta trebuie să fii om.

- Este foarte adevărată povestea, pentru că și eu sunt om.

Bunica zâmbi din nou, adăugând:

- Tatăl fetei se numea Ioachim, iar mama fetei purta numele de Ana, știai?

- De unde să știu, mamaie? făcu Mic pe supăratul, în așteptarea continuării.

- Prin viața curată pe care o duceau și prin rugăciunile lor fierbinți, Ioachim și Ana reușiră să-l impresioneze pe bunul Dumnezeu, astfel că Cel Ce Și-a dăruit împărăția tuturor oamenilor le-o mai dărui și pe această fetiță care să le umple, la bătrânețe, sufletele de bucurie.

- Mi-ar fi plăcut să fie sora mea! nu se putu abține băiatul.

- Cred că ți-ar fi plăcut, dar pe la trei ani fu dusă, pentru a primi o educație desăvârșită într-un templu pe care Dumnezeu îl construise pe pământ, cu ajutorul celor mai harnici și mai pricepuți slujitori ai Săi.

- Și fetița nu s-a plictisit ?

- Deloc. În fiecare zi stătea de vorbă cu îngerii, cânta, repeta rugăciuni și se gândea că atunci când va crește mare va dori să facă pentru Dumnezeu ceva deosebit.

- Dar cum să crească mare, dacă nu mânca?

- Am spus eu că nu mânca? zise bunica.
Eu nu am spus nimic despre mâncare.

- De ce nu ai spus?

- Pentru că o să-ți vină greu să crezi, Micule.
Hrana îi era adusă în fiecare zi de un înger.

- Cum îl chema?

- O să afli.
Dar numai după ce mănânci un sandviș, ca să-ți mai astâmperi foamea.

- Gata, m-am săturat! zise copilul cu gura plină.
Acum vreau povestea.

- Bine.
Pe înger îl chema Gabriel.

- Dar, mamaie, tu ai uitat și pe fetiță să-mi zici cum o cheamă.

- Numele ei este... Maria.

Băiatul era cam dezamăgit.
- Dar eu cunosc multe Marii, mamaie, și parcă nu sunt cele mai bune și mai cuminți.

Bunica se gândi puțin și răspunse:

- Nu sunt… încă.
Dar niciodată nu e prea târziu să asculți de un înger.

- Păi, ce, toți oameni au îngeri? pufni Mic, neîncrezător.

- Da!

- Și… de ce nu vor să spună?

- Pentru că nu sunt siguri că nu o să râdă lumea de ei! răspunse bunica

Băiatul se gândi că are dreptate.

- Și ce s-a mai întâmplat, că până acum nu prea s-a întâmplat nimic?

- S-a întâmplat că atunci când Maria a crescut mare, după 12 ani de locuit singură, numai și numai în templu, s-a întors acasă.

- Mai cunoștea pe cineva?

- Îi cunoștea pe toți.
Numai uitându-se la chipul lor știa cine sunt cu adevărat.

- Mă bucur! păru Mic să scape de un gând, care, preț de o secundă, nu îi dăduse pace…

- Și Îngerul Gabriel a mai venit?

- Da, ca să-i dea Fetei minunata Veste că, în sfârșit, este momentul să facă ceva deosebit pentru Dumnezeu, așa cum își dorise întotdeauna.

- Ce să facă?

- Să primească un Dar de la Duhul Sfânt și să-L ofere lumii întregi…
Dar tu nu știi nici cine este Duhul Sfânt, nu-i așa?

Băiatului nu-i plăcu faptul că nu știe, așa că tăcu…

- Duhul Sfânt este Dumnezeu, Ce se face simțit în inima cui crede în El.

- Și eu cred, mamaie.

- Pentru că tu L-ai cunoscut pe Duhul Sfânt la botez. Uneori doar ți se pare că L-ai uitat, dar nu L-ai uitat.
Cu cât te faci mai mare, cu atât o să-ți aduci aminte mai bine de El. Numai să nu-ți fie rușine cu un prieten așa de bun și pe care crezi că nu-L vede nimeni.

- Mamaie, mai ții minte, tu voiai să-mi zici de ce este roșu costumul lui Moș Crăciun! își aminti deodată copilul.

- Dragul bunicii, povestea asta e așa de lungă și de frumoasă…
Dar nu știu dacă mai ai răbdare.

- Am răbdare.
Dacă vrei, putem să povestim mai târziu!

- Pentru că voiai să știi de ce este roșu costumul lui Moș Crăciun, o să-ți zic! reluă bunica povestea.

Când Maria căuta un loc frumos și cald unde să-L nască pe Iisus, și bătea tristă din ușă în ușă, împreună cu Iosif, nimeni nu i-a deschis ușa casei. Nimeni nu i-a poftit înăuntru și nu le-a oferit o cămăruță sau un legănel.

- Iosif cine era, că nu știu?

- Iosif era un bărbat puternic, pe care Dumnezeu l-a rugat să aibă mare grijă de Maria, pentru că ea o să aducă pe lume un Fiu deosebit.

- De ce deosebit?

- Pentru că era dintotdeauna Fiul Lui Dumnezeu, dar acum venise, iată, momentul să Se nască.

- Și S-a mai născut, dacă nu a avut unde? întrebă Mic, cu o voce tremurată.
La noi de ce n-a venit, mamaie?

- Pentru că voia Tatălui a fost ca Fiul să Se nască în Betleem. Pe mulți i-a rușinat această naștere a unui Copil Sfânt… într-un grajd.

- Cum într-un grajd, că acolo stau animale?

- Dar ce animale!
Să le vezi cât de blânde, și cum s-au dat ele deoparte, de lângă iesle, ca să aibă și Pruncul un pătuț.
Și cum au încălzit paiele pe care a fost El așezat, îmbrăcat doar într-un scutecel fără nici o cusătură, pe care I-l făcuse, cu multă dragoste, Mama Sa.

- Mamaie, de ce vrei să mă faci să plâng? întrebă copilul, nemaiputându-se abține.
- Vrei să-ți zic al cui era gradjdul acela? încercă ea să-i distragă atenția.
Ține-te bine, era chiar al lui Moș Crăciun.

Atunci, Mic făcu ochii mari.

- Nu te cred. Zici așa ca să mă faci să râd.

- Nu, Micule, povestea spune că era chiar al lui Moș Crăciun. Care pe atunci nu era bun, ci foarte rău.

Când a auzit că femeia lui a fost singura care i-a deschis Mariei ușa, s-a înfuriat. Iar când a aflat că i-a mai dat și voie să nască în grajdul lor – pentru că în casă nu a avut curaj să o lase - atunci, tot povestea zice, Crăciun s-a aprins de mânie și i-a tăiat bietei femei o mână.

- A durut-o rău?

- Și da și nu. Mâna nu a durut-o, că a avut grijă Dumnezeu să-i ia durerea, dar din suflet nu prea poți să-ți smulgi așa o suferință, când vezi că omul de lângă tine te pedepsește pentru bunătate și dragoste... Pe care pe care nu ai cum să le ascunzi, fiindcă ele oricum se văd.

- Of, mamaie. Eu cred că atunci s-a făcut roșie haina lui Moș Crăciun.

- Da, Micule. Chiar atunci. Numai că nu cu haina aceea vine la copii.

O mare minune s-a întâmplat cu el, când a văzut - și a și priceput - că numai Dumnezeu a fost Acela Care i-a pus femeii o mână de aur în loc.

Din clipa aceea n-a mai avut nici liniște și nici bucurie până nu și-a făcut o sanie și un costum roșu, cu care să poată ieși iarna afară; dar mai ales nu a avut liniște și bucurie până nu a făcut primele sale daruri.

A început cu copiii sărmani de pe lângă casă și a ajuns să colinde prin toată lumea. Oriunde întâlnește un copil care îi amintește, prin nevinovăția sufletului său de Pruncul Iisus, acolo lasă unul sau mai multe daruri minunate.

- Și copiii... care nu îi amintesc de Pruncul Iisus? întrebă Mic, un pic nesigur.

- Acelora le lasă un cadou ce nu prea o să-i bucure. Și ei o să întrebe de ce nu se bucură până când vor găsi răspunsul...

- Crezi?

- Sunt sigură.
Și mie mi s-a întâmplat într-un an să nu mă bucur, fiindcă uitasem de tot povestea asta.

- Eu nu o s-o uit, mamaie.
Că este și adevărată și roșie și frumoasă.

O comoară... portocalie

Mic se juca plictisit de-a pirații.

- M-am săturat să caut comori! zise.

- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.
- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Știu o poveste foarte frumoasă, care o să-ți placă mult când frămânți. Și o să vrei să ți-o mai spun o dată.

- Și cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.

Mic se uită în jur, doar doar îi va veni vreo idee.

- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obișnuită, că poveștile nu sunt cu lucruri obișnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obișnuite poveștile, mamaie?

- Pentru că lucrurile obișnuite nu le spun nimic oamenilor obișnuiti.
Omul trebuie să fie neobișnuit, Micule, nu povestea.

- Și cum arată, mamaie, un om neobișnuit, că vreau să văd și eu unul?

- Arată exact ca un copil.

Băiatul se duse repede la oglinjoara ovală, ce decora cu chipul lui triumfător o parte importantă dintr-un perete.

Apoi reveni.

- Trebuie neapărat să-ți spun povestea? se chinuia el, în timp ce înfigea un pirat de plastic într-o bucățică de cocă.

- Daca ai promis, e bine să te ții de cuvânt.
De exemplu, eu ți-am promis că azi căsuța noastră o să miroasă foarte frumos...

- Și o să mă doară capul?
- De ce să te doară capul?

- De la parfum, că așa mă doare pe mine capul de la parfum, răspunse el, sucind figurina de jucărie pe toate părțile, fără a-i acorda nici un pic de atenție.

- Uite, curăță portocala aceea și o să vezi că nu o să te doară capul deloc! îl sfătui bunica.

- Nu, nu portocala asta..., avu copilul, brusc, o revelație.
Cred că în ea e comoara pe care o căutam, mamaie. De-aia nu o găseam.

- O, dar asta înseamnă că portocala ta o să ne facă nemaipomenit de bogați!

- Nu, că nu de aia este în ea comoara, ca să fim bogați! se îmbufnă copilul. E doar ca să ne bucurăm...

Atunci, după ani și ani de zile, bunica înțelese de ce ascunde ea în cozonaci, nucile și stafidele cărora pirații obișnuiți de astăzi nu le mai acordă nici un pic de importanță.

Pentru că, după cum o dovedește și povestea-i portocalie, Mic nu este și nu va fi niciodată un pirat... obișnuit.

Parfumul verdelui de brad

- Mamaie, tu ești modernă? vru Mic să știe.

- Dar de ce mă întrebi? evită un răspuns imediat bunica.

- Pentru că vreau să știu dacă ești modernă.

- Și dacă aș fi modernă, Micule, ai fi fericit?

- Nu, mamaie, că mie nu-mi plac brazii artificiali.

Bătrâna începu să râdă cu poftă, nu fără a se ține cu o mână de mijlocul ce o cam supăra în ultima vreme, din cauza curățeniei generale. Cât ar fi casa de strâmtă, tot trebuie să o faci lună de sărbători. Dacă stai toată ziua la povești, s-ar putea ca, din cauza dezordinii, Moș Crăciun să nu mai aibă unde să-ți lase cadourile, dacă sunt mai multe.

- Nu râde, mamaie, că eu am văzut și brazi artificiali și cozonaci fără stafide și fete îmbrăcate în Crăciunițe și am mai văzut oameni care nu aveau încredere că Moș Crăciun există și își cumpărau singuri cadouri…

- Când, Micule, când le-ai văzut și le-ai aflat tu pe toate?

- Anul trecut, mamaie, când mi-era milă…

Bunica îl luă în brațe.

- Uite, îți promit, chiar astăzi o să mergem să ne alegem un brad adevărat.

Copilul sări în picioare:

- Hai!

- Am zis astăzi, nu acum – ai uitat că mai avem ceva de făcut?

- Ce mai avem de făcut?
- Să ne îmbrăcăm frumos și să mergem la Dumnezeu acasă.

- De ce? Că o să se nască Fiul Lui într-un grajd și să-I spunem că ne bucurăm?

- Să-I mai spunem și altele…răspunse bunica.

- Ce?

- De exemplu, că ne pare rău dacă noi doi L-am supărat cu ceva.

- E important?

- Este. Dacă se întâmplă să ne aducem aminte de vreun gând sau de vreo o faptă urâtă tocmai când ne desfacem darurile de la Moș Crăciun? Crezi că o să mai putem să ne bucurăm?

- Nu cred, răspunse copilul îngândurat.
Dar, ce zici, mamaie, să-I spun și de faptele mele bune?

- Faptele tale bune, Dumnezeu le cunoaște, Micule, așa încât n-ai de ce să-ți faci griji.

- Atunci nu-mi fac griji decât de brad. Că vreau să găsim unul cu miros verde care să aibă toate crengile și să nu se răstoarne când o să îi pun eu, nu tu, steaua în vârf.

Nopți la indigo

Când Mic dădu cu ochii de duhovnicul cel bătrân, trebui să se apuce cu mâinile de barba lui, ca să nu cadă de tot într-o poveste cu sfinți și să uite de ce-a venit.

Dumnezeu era acasă și asta îl emoționa foarte tare. În plus, avea o mulțime de musafiri, printre care și niște copii, după a căror companie tânjea. Însă nu se putea face nimic, pentru că fiecare copil era legat de poala unei bunici sau a unei mame.

Așa că începu să se uite, uimit, în jur. Sfinți peste tot. Și aproape toți cu o carte în brațe. Ce carte o fi fost aceea de o țineau așa de strâns și nu îi dădeau niciodată drumul?
Atunci își aduse aminte de cărticica sa cea nouă. Cu care venise de acasă și pe care nici nu apucă să o răsfoiască - atât fusese de ocupat să asculte poveștile bunicii și să le coloreze în gând…

În clipa următoare, știa deja ce o să facă: o să i-o dăruiască ei. Învelită în hârtie, ca să nu-și dea seama și să se bucure când o să creadă că e de la Moș Crăciun.
Da, așa o să facă, se hotărâse el și ochii i se umeziră în chip ciudat. Icoana unei Mame îi cunoscu gândul și îl încurajă, parcă zâmbind în lumina de aur a lumânărilor.

- Mamaie, vino, că vreau să aprind și eu o lumânare.

- Pentru cine, Micule? dori să știe bunica.

- Pentru mama! fu răspunsul.

Bunica îi dădu trei lei să cumpere lumânări de toți banii. Apoi le aprinseră împreună.

Și pentru mama, și pentru tata, și pentru toată lumea - la care nu știau dacă în afară de Dumnezeu, de Sfinții și de Îngerii Lui se mai gândea cineva.

Toată piața era plină de brazi și de oameni care cumpărau brazi.
Unii luau doar crengi,... pentru că îi durea spatele și nu puteau să care pomii până acasă.
Alții luau numai niște coronițe,... ca să spună că le-au făcut singuri și să le lipească pe uși.

Era frumos pentru că și mirosul era frumos.
Exista deja o legătură între toate lucrurile și între toți oamenii, dar în noaptea aceea avea să se strângă și mai tare în jurul lui.

Mai ales că o Stea o să apară pe cer, după cum îi cântară niște colindători, iar acesta este semnul că nu poți să nu crezi. Au crezut până și Magii.

- Uite-l, mamaie, să-l luăm pe acesta! văzu copilul un brăduț bogat, ale cărui crengi și le imagina deja atârnând pe deasupra cadourilor. Crengi pline de globuri și de beculețe, care să facă hârtia de pe cutii să lucească de două ori mai frumos.

Luară bradul, pe care Mic îl duse de o creangă până acasă, ca pe un prieten.

Seara îl împodobiră, nepot și bunică, pierduți într-o altfel de poveste...

Dar în noaptea aceea indigo, după ce toate luminile se stinseră și flăcările din sobă se mai domoliseră, ostenite de hârjoană, cel care nu închise un ochi fu copilul.
Anul acesta trebuia să îl vadă neapărat pe Moș Crăciun!

Galben ca taxiul

Spre dimineață, adormind fără voie, Mic avu un vis atât de adevărat, încât se trezi plin de recunoștință.
Voia să-l ia pe Moș Crăciun în brațe, dar acesta plecase, după ce stătuse cam o oră în fotoliul lui, privind flăcările și ascultând una dintre minunatele povești ale bunicii.
La fel făcea în fiecare an, simțind, chipurile, nevoia să-și odihnească oasele undeva.

Și unde putea să se odihnească Moș Crăciun mai bine, dacă nu într-o căsuță uitată de lume?
Unde locuise cândva o fetiță care l-a invitat în inima ei pentru a-i spune povestea celei mai năstrușnice dorințe?
Faptul că fetița aceea nu mai locuia acolo de când casa fu luată în primire de o tânără doamnă, apoi de bunica de azi, nu-l făcea pe Moș Crăciun să iubească mai puțin pe cine stătea în ea.

Dar trebuie să fii copil ca să poți să visezi toate acestea și să crezi că sunt adevărate. Dacă nu ești copil, deși ai foarte puțini ani, nu poți, de exemplu, nici să alergi cu un taxi către locul unde Moș Crăciun a pierdut, vai, sacul plin cu bomboane.

Jucării a dăruit el, poate chiar mai multe decât a avut, dar bomboanele, bomboanele pentru copiii din toată lumea se pierdură, în acest an, pe drumul desenat de urmele saniei sale trase de reni.

Mic văzu bine cum Moșul, așezat comod în fotoliul de la capul patului său, își mușca buzele de ciudă, așa că se hotărî să fluiere după singura mașină galbenă ca taxiul care îi trecu iute prin vis. Se urcă din zbor și goni spre locul unde bomboanele îl așteptau - strălucitoare și frumos împrăștiate. Ca și cum ar fi știut că urma să vină.

- Și m-am dus, mamaie, și am pus toate bomboanele în sac! îi povesti el bunicii, care îl asculta cu interes. Niciuna nu am mâncat, deși mi-era poftă.

- Ei, cum așa, puteai să guști măcar două! îl încercă bătrâna.
- Ba nu puteam, că nu știam ale cui sunt.

- Dar pe bomboane nu scrie nimic, Micule.

- Scrie, dar nu vedem noi să citim! mai spuse și tresări la gândul că nici nu a apucat să afle cum l-a răsplătit Moșul pentru tot ce făcuse; și pentru încă o faptă în plus.

Cadoul violet

Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.

Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...

Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Totuși mai era vreme să vadă ce conțineau cutiile, fiindcă alte două cadouri se băgară singure în seamă – unul cu hârtia lui plină de inimioare și celălalt, cu zgomotul pe care îl făcea când îl clătina așa, într-o doară, la ureche.
Of, erau prea multe daruri.
Ce-ar fi dacă le-ar desface pe toate odată?

Bunica îl privea.
Cu bucuria de a fi părtașă la fericirea lui și cu oarece nostalgie...

- Mamaie, ăsta e cadoul tău, nu vezi?

- Ce cadou, de unde?

- De la mi..., de la Moș Crăciun, se corectă copilul imediat.

Bunica desfăcu, zâmbind, cadoul subțirel și prost ambalat într-o hârtie... violet, de care nepotul era, în secret, tare mândru.

- Micule, dar tu vezi ce văd și eu?

- Ce să văd, mamaie?

- O carte.
O carte care mă învață literele.
Stai să ghicesc ce vrea să spună dedicația.

Întrucât pe prima filă a cărții scria:

“Pentru Mic,
un copil de pe planeta Pământ -
dar și călăuzelor sale pe tărâmul acestor povești

Mama”,

bunica trebui să inventeze o dedicație nouă:

“Pentru Mine,
de la cel mai scump nepot
și singurul”.

Emoționat din cale afară de ce dar minunat a putut să-i facă, băiatul lăsă ochii în jos.

Dacă i-ar fi căzut și vreo lacrimă pe covor, fără doar și poate că ar fi avut, în lumina magică a Poveștilor ei de Crăciun, culorile curcubeului...

IV. CARTEA VORBĂREAȚĂ

"Citește-mă!"

Cartea de povești se uita la Mic și Mic se uita la carte.

Era foarte frumoasă, dar de când învățase să vorbească nu știa să zică decât un singur lucru:

- Citește-mă!

Ieri “citește-mă”, azi “citește-mă” și mâine tot “citește-mă”, până când băiatul fu nevoit să-i spună, amărât, adevărul:

- Nu vreau!

- Nu vrei, sau nu știi? Pentru că, dacă nu știi, ai putea să înveți, prostuțule! Toate se învață pe lumea asta, nici un om mare nu se naște copil învățat.

- Dar pe tine cine te-a învățat să vorbești? întrebă el; oprindu-se la “prostuțo”, fiindcă nu prea se potrivea.

- Pe mine ?
Pe mine tu m-ai învățat să vorbesc. Ai uitat?

Copilul căută să-și aducă aminte…
Prin cap nu-i treceau, însă, decât scenele cele mai proaspete, în care literele, atât de vii, se urcau pe foile de hârtie și dansau acolo vesel toată noaptea, până făceau desene sub tălpi... Dar nu scoteau o vorbă.
- Să mă lași în pace, că nu știu când te-am învățat să vorbești! zise el supărat.

Cartea râdea în hohote:

- Eu să te las în pace pe tine? Tu să mă lași în pace pe mine!

Atunci băiatul o întoarse cu fața în jos și promise că nu se va mai atinge de ea niciodată.

Sigur din cauză că era prea vorbăreață bunica i-a dăruit-o, zâmbind, înapoi.

Prima lectură

Cartea vorbăreață stătea copertă peste copertă și respira aer de poveste printr-o fereastră larg decupată către interior.
Dar în ruptul capului nu ar fi recunoscut că îl aștepta pe Mic, centrul universului ei, copilul mereu în mișcare.
Pentru că așa sunt toate cărțile, nu vor să se știe că au, fiecare, câte un cititor preferat, pe care îl caută în toți cei ce stau pe loc și o răsfoiesc...

Cititorul preferat este recunoscut de o carte după faptul că o face să se simtă ca o apă. Sub privirile lui pline de râvnă, rânduri, rânduri de litere ajung să-și lase, singure, unduind, povestea miraculoasă la mal... Poate chiar cu bucățele de adevăr...
Uneori apa e mai limpede, alteori e mai tulbure, mai ales după cum se întâmplă să fie sufletul ce se apleacă asupra ei.
Și adeseori nu se poate abține:

- Care va să zică, ai venit!
- Care va să zică, da! răspunse Mic.
Dar nu ca să te citesc!

- Atunci îți voi spune o poveste, vrei? O poveste numai pentru tine, fără prea multe litere.

- Și nu o să te superi?

- De ce să mă supăr?

- Pentru că doar o să te ascult.

- Nu, astăzi, nu.

- De ce nu începi odată povestea? nu mai rezistă Mic.

- Ssst, e nevoie de liniște...
Nu auzi cum îți bate inima?

Copilul se rușină de bătăile inimii sale, deși asta nu era mai rău decât dacă ar fi fost gol pe dinăuntru.

Nu știu ce să facă, așa că strânse la piept o pernă.

- Acum povestește-mi !

- Stai, că nu-i așa cum crezi.
Trebuie să-ți dispară și nodul din gât.

- De ce, că eu nu zic nimic, tu zici.

- Trebuie să-ți dispară, ca să pot să mă concentrez.

Atunci băiatul își ridică gulerul pijamalei.

- Poftim, nu se mai vede! o anunță el cu voce timidă.

- Dar tremuri. De ce tremuri?

- Nu știu! răspunse Mic, gata să izbucnească în plâns.

- Hai…, vino-ncoace! zise cartea, și-l încălzi cu niște povești pe care, după ce va învăța să citească perfect, nu le va mai regăsi nicăieri...

O carte deschisă

- Tu semeni cu mine, Mic, îi spuse cartea, după ce termină de povestit.
Semeni perfect cu mine.

- Cum sunt ca o carte? o întrebă el, mirat.

- Nu ca o carte obișnuită, adăugă ea, ci ca o carte... deschisă.

Copilul se privi de sus în jos: toți nasturii erau încheiați.

- Nu, prostuțule, nu la pijamaua ta mă uitam. Mă uitam la suflet.

- Eu nu-l văd.
- N-ai cum să-l vezi, încă nu știi la ce să te uiți.
Dar eu l-am văzut. L-am văzut cu fiecare poveste pe care ți-am spus-o și pe care ai ascultat-o vrăjit.

- Îmi plac așa de tare poveștile!

- Îți plac, numai că nu e totul o poveste.

- De ce nu e totul o poveste?

- Vei afla!

- Când voi afla?

- Știi când? Atunci când cititul nu va mai avea nici un secret pentru tine.

- Dar o să aibă... scrisul! spuse băiatul descurajat.

- Ai dreptate, la asta nu mă gândisem, își scutură cartea paginile de râs. Cred că pentru tine s-au inventat greutățile pe lumea asta.

- Și eu cred.
Dar am încă un secret greu, pe care îl ține mama.

- Trebuie neapărat să mi-l zici!

- Nu pot, e ca un gând care vrei să se împlinească. Dacă îl zici, nu ți-l mai împlinește nimeni.

- Așa, deci? Eu ți-am spus tot ce am știut...
Cred că nu mai semănăm deloc.
- O s-o întreb dacă am voie să-l zic.

- Întreab-o și pe urmă neapărat să mi-l spui!

- Te rog, poți să-mi explici și mie ceva? adăugă Mic.

- Orice, dacă nu mă închizi.

- După ce te citesc și-o să trebuiască să cresc, ce-o să faci?

Cartea tăcu. Se gândise de multe ori la momentul despărțirii, însă nu voia să arate.

- De plâns, nu o să mă vezi că plâng, poți fi sigur.
O să te aștept mereu aici, în bibliotecă.

- De ce aici? Sunt prea multe cărți...

- Dar niciuna la fel cu cealaltă; mă vei afla ușor, fiindcă sunt unică...

- Da, tu ești cartea mea unică și preferată, pentru că te-am primit și de la mama și de la bunica.

- Mâine dimineață te vei trezi că știi cuvinte și fraze întregi... numai din mine.

- Deja știu câteva - ai uitat că mi le-ai mai spus?

Cartea vorbăreață zâmbi. I le repetase de zeci de ori. Până când Mic, după ce trăia intens toate emoțiile unei povești, o ruga să treacă la următoarea...

V. MIC SALVEAZĂ LUMEA

Mic salvează lumea

- Mamaie, să-mi spui adevărat, crezi că eu pot să salvez lumea?

- De cine să o salvezi?

- De oamenii răi, mincinoși, supărați ... și de mine.

- Cum de tine?

- De mine, când sunt rău - chiar dacă eu nu sunt mereu.

Bunica îl privi înduioșată.

- Micule...

- Dar nu vreau numai să o salvez, vreau să o fac să fie și mai frumoasă.

- Ce înseamnă mai frumoasă?

- Mai frumoasă înseamnă mai curată!

- Și mai curată ce înseamnă?

- Mai curată? Mai curată înseamnă... mai bună!

- Ei, dacă ți-ai propus tu toate astea, parcă văd că o să reușești. Dar să nu fii trist atunci când nimeni nu o să observe că ai schimbat-o, da?

- Da, și eu cred că nimeni nu o să observe.
Că am avut eu un prieten odată, și îi arătam cartonașele mele, și el se făcea că nu le vede, până când mi le-a furat pe toate.

Mângâierea

- Mă doare mâna așa de tare, azi...

- Cine știe ce trăznaie ai mai făcut, vino să văd.

- N-ai ce să vezi, e înăuntru.

- Și cum simți? se apropie bunica de el, luându-i amândouă mâinile și întorcându-i-le în palmele ei mari și bune.
Nu văd nimic! spuse ea, zâmbind. Chiar e înăuntru, cum zici.

- Acum nici nu mai e în mână, s-a dus în tot corpul.

- Ce s-a dus, Micule, nu pricep.

- Durerea asta caldă.

- Vai de mine, să nu-mi faci febră...

- Nu fac febră, că nu sunt bolnav, sunt doar puțin trist.
Și mâna mea este și ea.

- Zi-mi de ce, și te ajut! stărui bunica.

- Nu poți, a plecat.

- Atunci zi-mi cine a plecat și mă duc eu să-i arăt! ridică ea un deget, a amenințare.

- Stai, că tu nu înțelegi și poți să faci foarte multe prostii!
Gata, mi-a trecut!

- Slavă, Domnului, își făcu ea, ușurată, o cruce. Pe Mic nu-l mai doare mâna!

- Știi de ce, mamaie? Fiindcă am uitat.

- Ai uitat, ce?

- Am uitat că mi-a venit s-o mângâi pe Eliza pe obraz și nu am putut.

- Eliza este fata din poveste?

- Și da și nu! răspunse băiatul.

- Mai mult da, sau mai mult nu? îl luă, pe ocolite, bunica.

- Mai mult... da! recunoscu el, lăsând privirea în jos.
Pentru că știi că eu nu am cu cine să mă joc!

- Cum nu ai cu cine să te joci? Copii sunt câți dorești.

- Nu cred că sunt copii.
Deloc nu mă înțeleg cu ei când sunt bun.

- Micule, te pomenești că lumea asta nu o fi pentru tine!

- Cum să nu fie pentru mine, mamaie, atunci eu ce mai salvez?

Bunica îl privi în ochii mari și rotunzi și aproape că văzu în fiecare dintre ei rotindu-se câte un glob pământesc.
Unul plin de flori albastre, care creșteau și se împleteau ca iedera, luând cu asalt văzduhul.
Altul cu ape adânci și transparente, pe care Mic mergea în picioare, neclintit în credința lui.

- Știu că ție o să-ți placă să salvezi lumea cu mine! îi spuse el bătrânei, dându-i încă vreo sută, dacă nu chiar o mie de ani de trăit.

- Îmi place deja. Fără tine, m-aș fi plictisit citind...

- Da, că așa e cu cititul ăsta de cărți!

În loc de mulțumesc

- Mamaie, ție ți-e milă de mine?

- Asta de unde ți-a mai venit?

- Mi-a venit de la un nene, care mi-a dat niște bani pe stradă.

- Te-o fi văzut că ești mic.

- Și dacă sunt Mic, ... trebuie să primesc bani?

Bunica zâmbi.

- Ți i-a dat... pentru că vrea să te ajute să salvezi lumea!

- Ești sigură?

- Absolut.

- Dar de unde știe nenea că eu vreau să salvez lumea? continua să fie nedumerit băiatul.

- Păi... lumea știe că trebuie să fie salvată, dar nimeni nu face nimic.

- De ce nu face?

- E nevoie de mult timp pentru asta. Foarte mult timp. Înțelegi?

- Da, mamaie, înțeleg că nu vrei să cresc așa de repede.
Dar tu de ce te-ai grăbit?

- Eu?
Cum să-ți zic…, eu m-am grăbit ca să pot să fiu lângă tine și să-ți mai explic una, alta.

- Să-mi explici, că o să îți mulțumesc eu, mai târziu.
- Când mai târziu?

- Când lumea o să fie salvată și o să pot.

Feliuța de adevăr

Văzând că Mic nu are somn, soarele răsări, într-o zi, mai devreme.
Cu lăncile lui ascuțite și strălucitoare destrămă și ultimele pânze de păianjen ale nopții.
Imediat se iviră în lumină armele cu care băiatul era hotărât să atace, ori, mai bine, să se lase atacat:
o carte,
o trotinetă
și o sabie de la Moș Crăciun;
dar și frunze, castane, pietre, scoici, pene de pescăruș, adunate cu un scop mai puțin precis…

- Mamaie, azi încep.

- Ce începi? întrebă ea, în timp ce îi storcea feliuța de lămâie în ceai.

- Încep lupta cu oamenii răi, și mincinoși, și supărați! zise el, strâmbându-se din cauza gustului prea acru al lămâii pe care i-o ceru… doar ca să vadă cum arată.

- Bine, Micule, nici nu știi cât mă bucur.
Vrei să te ajut?

- Nu, că trebuie singur, dacă sunt curajos.

- Și care ar fi planul tău? vru bătrâna să știe, doar, doar o să fie nevoie să intervină și ea…cu vreo palmă sau poate chiar cu o mână întreagă de ajutor.

- Eu nu am plan, că… nu am plan. O să știu atunci.

- Dacă zici…
Dar de unde îți iei dușmanii?

- De oriunde, că sunt peste tot. Tu n-ai văzut?
Dar cei mai mulți cred că sunt oamenii supărați.

Bunica zâmbi, în ciuda reumatismului.

- Mamaie, pe oamenii mincinoși nu îi vezi tot timpul cum sunt, nu-i așa?

- Așa e, de unde știi?

- Știu de oamenii mincinoși din poveștile pe care mi le-a spus mama. Dar a uitat să mi-i arate.

- Vezi, de aceea spuneam că îți trebuie timp pentru a salva lumea. Pe oamenii mincinoși îi descoperi greu... Trebuie să aștepți nemaipomenit de mult până să ajungi să fii sigur de ei, Micule.

- Cred că o să încep cu oamenii răi – că îi cunosc și mă sperie imediat.
Dar nu știu cum să-i fac buni dacă nu vor. Dar poate or să vrea.
Nu-i așa că poate or să vrea?

Bunica tăcu.

Băiatul înghiți în sec un dumicat de pâine; chiar dacă uns cu un strat fin de unt auriu și presarat cu fulgi de zăpadă din brânză.

Puterea de a întreba îi reveni, totuși, pe buze.

- De ce taci, mamaie?

- Pentru că nu pot să-ți zic adevărul... și o să zici că sunt mincinoasă.

- Și dacă taci nu ești mincioasă?

- Ba da, Micule, sunt. Nu mai am deloc putere, la vârsta mea, să cred că oamenii răi or să vrea să se schimbe vreodată.
Adevărul este, uite, ți-l spun, eu nu am nici timp, nici curajul tău! se mâhni bătrâna.

Deși se simțea foarte curajos, lui Mic îi venea să plângă.
Dar poate că înainte să salvezi lumea trebuie să plângi.
Și lacrimile să îți spele ochii, ca să vezi mai bine ce fel de supărări ascund, uneori, oamenii veseli și buni...

"Eu sunt vesel"

- Micule, vino!

- De ce?

- Vino să te strâng în brațe și să nu îți mai dau drumul.

- Nu vreau, că mă așteaptă sabia de la Moș Crăciun.
- O sabie nu o să-ți spună niciodată secretul pe care vreau să ți-l spun eu.

- Lasă, că știu, vrei să îmi spui că mă iubești și că te bucuri că sunt nepotul tău și să mă ții din treabă.

- Iar ai treabă?

- Am, că lumea mă așteaptă și eu sunt în pijama și plictisit!

- Din cauza mea?

- Da, fiindcă m-ai lăsat să dorm mult. Dar mi-a plăcut. Mai ții minte povestea mea albastră? Și visul de azi-noapte tot ca o poveste pe care nu o știam parcă a fost.

- Așa ești și tu, Micule, o poveste nouă mereu!

- Stai să vezi ce poveste o să fiu mai târziu, când o să ți se pară că din cauza mea nu mai sunt oameni răi, mincinoși și supărați nicăieri!

- Și crezi că sabia de la Moș Crăciun o să te ajute?

- Păi, da, că altă armă nu am și îmi trebuie armă. Iar asta nici nu e ascuțită. Doar sperie...

- Bine, dacă ai terminat de vorbit, poți să ieși la joacă. Dar la prânz ești acasă.

- Vrei să-ți aduc ceva?

- Nu, n-am nevoie de nimic!

- Dar eu tot o să-ți aduc. Pentru că știu că la prânz o să-mi fie dor de tine și de mâncarea ta, mamaie.

Un om cu o cocoașă de supărare avu ghinionul să treacă tocmai atunci pe stradă.

- Bună ziua! îl opri Mic, așezându-se fix sub fața lui, pe trotuarul îngust.

- Dă-te, puștiule, că-ți ard una! îl repezi omul supărat, care mai părea și rău pe deasupra.

- Adică nu e bună ziua ta? întrebă copilul, cu o voce tremurată de teamă și cu mâna încleștată pe mânerul sabiei..

- Nu prea e bună, își dădu drumul la vorbă, omul.
Nu prea e bună nici o zi...

- Eu sunt vesel, găsi ceva de spus băiatul, cu un zâmbet neîncrezător pe figură.

- Da, văd..., zâmbi omul supărat. Ești din cale-afară de vesel. Mai întristează-te și tu puțin...

- Nu vreau, că atunci nu o să mai am curaj.

- La ce îți trebuie curaj?

- Nu pot să-ți spun.

- Atunci nu-mi spune și dă-te la o parte.

Băiatul rămase pe loc, cu ochii la omul supărat, care nu voia cu nici un chip să întrebe cum îl cheamă.

- Pe mine mă cheamă... Mic.

- Poate să te cheme și Mare, că tot nu o să-mi rezolvi problema.

- De unde știi?

Omul supărat izbucni în râs.

- Hai, că-i bună. De unde știu. Știu și gata. Doar n-o să mă apuc acum să-ți explic ție și să mă mai și aștept la vreun ajutor neprețuit.

- Dar de ce să nu-mi explici? Pentru că ți se pare că sunt mic și caraghios?

- Chiar așa, de ce să nu-ți explic ? Poate că o să-ți prindă bine să afli cum e lumea asta, pe care voi copiii vă imaginați că puteți să o salvați.

Neștiind de unde îi cunoaște secretul, Mic se așeză, ca să fie sigur că nu o să cadă, pe o băncuță.
Omul se așeză și el, sub copertina galbenă, la adăpostul căreia începu cea mai tristă poveste pe care băiatul avea s-o audă și s-o uite vreodată.

- Adică tu nu ai familie și nu știi dacă te iubește cineva? trase el, în final, singura concluzie ce putea să transforme supărarea omului într-o uimire fără margini.

- Da, puștiule, cred că... da, ... adică nu știu, spuse el și își cufundă capul în palme.

- Să nu fii supărat, că mâine o să-ți spun eu povestea ta altfel și o să-ți placă la nebunie. Dar trebuie neapărat să ne întâlnim tot aici.

- Nu promit, băiete. Nu prea cred în povești!

- Ca să fiu sigur că vii, o să îți dau sabia mea de la Moș Crăciun.

Omul uimit zâmbi, luă sabia și alergă să prindă, nu știa prea bine de ce, culoarea verde a semaforului...

Întoarcerea omului supărat

Întoarcerea omului supărat avu loc a doua zi, la aceeași oră. Mic îl aștepta deja pe băncuța acoperită. Pe copertină picurau monoton stropii galbeni și deloc reci ai unei toamne perfecte…

- Poftim sabia, puștiule. Dacă nu mi-o dădeai, nici că mă mai deplasam până aici.

- Mulțumesc, spuse Mic. Ai văzut și tu ce zi frumoasă ?

- N-am eu ochi pentru chestii de-astea! își exprimă omul regretul cel mare: acela de a nu se mai putea bucura de întâlnirea cu un copil, de ploaie, de nimic…

- Lasă, că o să vezi tu că ai ochi, spuse copilul.
Însă omul nu se convinse decât atunci când îi fu pusă pe genunchi o carte cu poze.

- Ce-i asta?

- O carte din care să-mi citești o poveste, care vrei tu.
Mamaia are treabă destulă azi.

Omul supărat zâmbi la gândul că puștiul, nu doar că se descurcă, dar are în plan să împace și capra și varza. Măcar de ar reuși!

- Păi, eu iau cărțile de la început - când le iau, spuse el, trimițând spre stânga o pagină pe care scria mare:
“POVEȘTILE LUI MIC”,
și dedesubt, cu litere mărunțele,
“Prietenii din carte”.

Chestia asta cu prietenii i se păru interesantă, apoi, după ce citi dedicația prin care deveni el însuși o “călăuză prin lumea poveștilor”, se grăbi să dea și emoția la o parte…

Nu se mai opri din citit decât de câteva ori – atât cât să vadă dacă puștiul mai este acolo sau a dispărut. Firește că nu era o carte pentru oameni mari, dar nici ceea ce i se întâmpla acum nu era pentru oameni mari, așa că se lăsă în voia unor litere ce nu voiau de la el nimic altceva decât să se cunoască mai bine.

Fu purtat de fiecare în parte prin locurile de basm ale sufletului, prin care parcă nu mai trecuse de sute de ani. Și îl privi cu puțină invidie pe copilul de alături, ce-și trăia cu întreaga făptură povestea.
Când ajunse la mijlocul cărții, abia atunci, se opri să respire aerul toamnei, al salcâmilor cuprinși de înfrigurare, dar mai ales al ploii cu picături mici, în care se oglindea chipul unei fete… la care, da, nu se mai gândise de mult.

Nu termină de citit. Îi întinse cartea lui Mic și se ridică, dând cu capul de copertină. Primul semn că lucrurile încep să-și reia cursul firesc, atrăgând zâmbetele stingherite doar ale celor din jur.

- Plec, puștiule. Trebuie să caut pe cineva. Promit să te țin la curent cu povestea mea! spuse omul, încurajat de lectura ultimei părți citite – cea care îi stârnise amintiri și emoții atât de puternice, încât trebuia să se întoarcă și să-și reia viața dintr-un nod pe care, la vremea aceea, nu se pricepu deloc să-l desfacă.

- Atunci,…bună ziua! zise băiatul, fericit că în ochii lui mari și rotunzi bunica o să poată să vadă, în sfârșit, la fel de limpede ca o lacrimă, semnul unei victorii adevărate.

Alți oameni, alte povești

- Dar lumea nu e făcută doar dintr-un om supărat sau rău, mamaie! încercă Mic să o convingă de faptul că are nevoie de și mai multă libertate.

- Ajunge unul pe zi! râse bunica. Știi că avem și program de citit.

- Știu, dar eu o să mă gândesc tot timpul să termin foarte repede și nu prea o să mă descurc bine.

- Mai vedem noi. La cât ești de îndrăgostit de cartea ta, mă tem că o să vrei s-o citești pe toată odată.

- Știi ceva, eu cred că și cărții mele îi place de mine, dacă a vrut să câștige concursul cu filmul lui Heri.

- Și nu numai pentru asta. Uite cum îți este mereu alături, cum te ajută să schimbi, de unul singur, lumea…

- Mamaie, eu cred că toate cărțile pot să te ajute să schimbi lumea.

- Nu-i chiar așa, Micule. Ia du-te tu cu o culegere de probleme la omul tău supărat și o să vezi cum se ia cu mâinile de cap!

Copilul începu să râdă. Chiar dacă nu se cufundase niciodată într-o culegere de probleme, intuia, totuși, că e ceva care îi face pe unii și mai triști decât sunt.

- Pe urmă, continuă bunica, sunt cărți ce au adevărul lor… Adevăr care nu se potrivește tuturor oamenilor pe care vrei tu să îi salvezi. Mai bine îi lași să-și aleagă singuri cartea…

- Mamaie, dar eu nu am decât una la mine..

- Atunci, se gândi bătrâna, lasă-i să-și aleagă povestea…

- Păi, așa am și făcut, se mândri băiatul. Nici nu trebuia să îmi zici.
Și așa o să fac și mâine.

Oameni după oameni începură să-și recapete seninătatea, frumusețea și omenia, citind pe rând cartea pe care Mic le-o băga sub nas.

Pe unii îi vindecă de nedragoste Eliza, pe alții, de necopilărie, Neghiniță.
Unii își alungară nesiguranța cu un Buldog, alții, singurătatea, cu un Bichon.
Redescoperite în suflet, multe sentimente înălțătoare fură investite în bilete dus-întors pe planeta Micului Prinț.
Câțiva, mai bogați, deschiseră școli de învățat litere pentru c-nușărese.
Ceilalți cumpărară cu bani grei, la licitație, bețișoarele de chibrit ale unei fetițe; aflând cum este să ai ce să aprinzi în nopțile lungi și reci.
Mai existau și oameni care abandonară în gând cariere obositoare - găsindu-și un rost din a broda batistuțe cu monogramă pentru marea Familie ce își ducea, mai greu, sau mai ușor, existența pe același pământ chinuit cu ei.

Dar, ceea ce conta într-adevăr, nu era atât cartea, cât... povestea. Cu grăuntele ei de speranță și poezie.

După tandrețe

- Mamaie, ce înseamnă tandrețe?

- Spune repede, Micule, de unde știi cuvântul ăsta? glumi bunica.

- De ce, e o prostie? întrebă Mic.

- Nu e o prostie, râse ea, doar că nu l-am mai întâlnit de mult... Nici nu știam că mai există.

- Există, mi-a povestit mie un om supărat, care zicea că umblă după el de o sută de ani.

- Și tu ce i-ai zis?

- Eu mai întâi m-am gândit.

- Și pe urmă? presimți bunica o continuare.

- Pe urmă am venit acum să iau trotineta.

- Să nu-mi spui că vrei să te duci și tu să cauți.

- Nu îți spun, dacă nu vrei, dar mie mi se pare că așa e frumos, să știi tot.

- Bine, Micule, nu te opresc. Însă o să-ți destăinui un secret și o să te rog să nu i-l ascunzi omului tău supărat: tandrețea e foarte aproape de casă!

Cine nu l-a văzut pe Mic zburând cu trotineta, să deschidă repede fereastra.
Prea târziu: a trecut!

Nu e o trotinetă cu motor, e una din cele mai ieftine trotinete din tablă, ceea ce o face să fie ușoară ca vântul. Și e plină de abțibildurile adunate din pungile cu mămăligă... în formă de pufuleți.

Mic zboară cu ea, de când și-a dat seama că nu va avea bicicletă. Însă avantejele sunt foarte multe: o dată că nimeni nu i-o fură, și încă o dată că nu și-a julit mai mult de un genunchi și de un cot până acum.
Dar, e adevărat, nici nu fusese obligat să se uite după tandrețe în timp ce mergea cu ea.

Și totuși, cum arată tandrețea asta? Și de ce se ascunde pe lângă casă? De ce nu mai departe, ca să poată să se ia și el la întrecere cu copiii pe străzi?

- Uite, ea e trotineta mea! făcu Mic prezentările.

- Iar el e bastonul meu! râse bătrânul, pe care nu-l putea amăgi nimeni cu povești. Atât era de convins că va găsi ceea ce a căutat mereu în ultima sută de ani.

- Dacă vrei, eu o să caut pe lângă casă, propuse copilul, încă nehotărât în privința divulgării secretului. Știu să iau curbele foarte bine…

- Eu prefer drumul drept, spuse bătrânul. Drept și sigur.
Atât de sigur, încât ajungea tot de unde a plecat.

- Hai să pornim! fu nerăbdător, copilul.

- Hai! aprobă imediat bătrânul.

- Și unde ne întâlnim? întrebară amândoi în același timp.
Îndepărtându-se înainte a de a mai auzi răspunsul, care, poate, nici nu era cel mai important.

O lungime de nas

Să cauți tandrețea este una dintre marile încercări ale vieții, alături de toate celelalte și mai mari încercări.
Să o afli însă, este mai mult decât o căutare.

Nu contează cât de mic sau de mare ești. Într-o clipă te lasă fără aer.
Apoi te dezarmează urgent, dacă ai din întâmplare vreo sabie.
Iar dacă nu te-ai dat jos de pe trotinetă sau de pe baston, e bine s-o faci înainte să-ți vină să te oprești în loc și să te uiți lung, după ea, cum încearcă să dispară, dar nu reușește.
Pentru că, odată găsită, nu mai are unde să se ascundă în afară de sufletul tău.

Nu se poate spune că lucrurile acestea îi treceau prin cap lui Mic.
Nu, nu se poate spune asta.
Însă este sigur că în zborul cu trotineta prin jurul casei, el se gândea la bătrân, iar bătrânul la el.

O căutare împreună are mai mule șanse de reușită.
Altfel este atunci când te oprești să te odihnești,… știind că celălalt caută mai departe.
După cum odihna însăși este foarte diferită de restul odihnelor - cineva parcă te mângâie în gând și îți spune să nu te mai temi.
Iar tu chiar că nu te mai temi.
Ba îți vine să și râzi că te-ai temut vreodată.

Dar nu râzi, doar zâmbești. Zâmbești toată ziua.
Și când… da și când… nu.
Iar trotineta zâmbește și ea.
Cât despre baston, e mai greu de observat, pentru că are niște ani în plus.

Gândurile puteau fi foarte bine ale bătrânului.
Însă nu erau nici ale lui.
Întrucât se străduia doar să nu îl dezamăgească pe copil.
Pentru el trebuia să găsească tandrețea.
Și o va găsi.
Oricum, singur, nu a avut până acum un prea mare succes.

Iată de ce, din cauza acestor gânduri, care nici nu se știe ale cui sunt, cei doi dădură nas în nas.
Adică se ciocniră într-o îmbrățișare… destul de interesantă.

Fiindcă între ei era întreaga lume, ce părea - datorită tandreții descoperite doar la o lungime de nas - de o mie de ori mai frumoasă decât acum o sută de ani.

Clipa infinită

- Acum îți arăt cartea mea? îl întrebă Mic.

- Acum, da! răspunse omul mare și tandru, cuprinzându-l într-o privire.

- Uite-o, dacă vrei să-mi citești și tu!

Bătrânul începu să citească.

După fiecare poveste se oprea puțin și se uita la cel pe care cartea îl descria atât de bine, încât… parcă era el însuși - la aceeași vârstă a primilor pași către litere, cifre, culori, sentimente și oameni.

Scăldate în lumina unei inocențe niciodată pierdute, trecutul, prezentul și viitorul lăsară timpul să se retragă cu coada între picioare și clipa infinită să triumfe
sub cupola de aur a tandreții - tandrețe cu care doar Dumnezeu îi mai mângâie azi pe Copiii ce vor să salveze lumea din interiorul ființei lor.

VI. CE FEL DE COPIL EȘTI TU, MIC?

- Ce fel de copil ești tu, Mic?

- Sunt un copil caraghios, mama. Știu că sunt caraghios ca o umbră mare, pe o carte. Ca o umbră cu urechi lungi, dacă țin mâinile așa.

- Câte povești încap în sufletul tău, Mic?

- Multe, dacă nu plâng.

- Și dacă plângi? Când plângi tu, că eu nu te văd?

- Eu plâng fără lacrimi, mama.
De fapt nici nu știu dacă eu plâng sau e cineva supărat care vrea să-mi spună ceva.

- Să-ți spună, ce?

- Nu prea înțeleg, pentru că mi se înfundă urechile și nasul și ochii.

- Sper că acum nu ești supărat.

- Nu sunt, gura mea nu e înfundată.

- Mă faci să râd!

- Da, îmi place să râzi așa cu mine. Mai întreabă-mă!
E bine când îți răspund.

- Spune-mi, ție ți se pare că acum sunt puțin tristă?

- Nu știu, ești un om mare care ai înăuntru un suflet mai mic și acum nu îl văd.

- Când îl vezi tu, Mic?

- Atunci când ești cuminte, dar îți vine să faci nebunii. Când te joci cu mine de-a ce vrei tu.

- Și îl mai vezi vreodată?

- Când crezi că dorm și nu mă trezești.

- E frumos ce zici.

- Da, pentru că doresc să fie frumos și pentru tine, când termini de povestit, ca acum…

VII. DRUMUL SPRE POVESTE

Drumul spre Poveste

Într-o lume cu foarte mulți oameni, un copil își dorea să crească.
Dar pentru aceasta avea nevoie de povești frumoase și adevărate.
O poveste frumoasă și adevărată, auzise el, este aceea care te ajută să mai crești cu un milimetru, chiar dacă nu stai să te măsori toată ziua.

Așa se face că, într-o zi, băiețelul își puse în gând să adune, la rândul lui, cele mai bune povești din lume și să le pună cap la cap într-o cărticică.

Pentru asta, însă, trebuia să mai facă ceva: să învețe să asculte ceea ce ființele și lucrurile au de spus.
Căci, dincolo de ceea ce aude oricine, mai este ceva, care te cheamă într-o limbă necunoscută.
Iar lumea se ține la un loc, deși i-ar fi foarte simplu să se rupă în mii de bucăți, numai prin taina acestei singure și minunate Povești...

Cel mai greu este să știi de unde să începi.
De aceea copiii au întotdeauna succes când e vorba să aleagă: primul basm care le iese în cale e și cel mai grozav.
Iar dacă toate personajele dispar la sfârșit și ai impresia că se termină rău, trebuie să știi că nu este așa - ele s-au întors în taina lumii, cea necunoscută încă de nimeni, dar imaginată de toți în cele mai felurite chipuri.

Mic, acest copil care ai putea fi chiar tu, nu contează că ai crescut cu atât de mulți milimetri, era foarte hotărât să nu mai facă greșeala de se pierde în vreo carte de basme, așa cum i s-a întâmplat de curând, încât Cineva mare și bun a trebuit să-l scoată de-acolo.

Dacă intri în carte, îi zicea lui mamaia, uiți de viață, și asta nu e bine, pentru că în carte nu ai cum să crești foarte mare, pe când în viață e altceva.
În viață, daca ai putere în inimă, poți să crești până la cer, că nu dai cu capul de el, ca să te doară.
Cerul e moale și albastru, "și mai ales alb", și, dacă stai să asculți, are și el povestea lui.

Pe care, cu răbdare, o vei afla...

Milimetrul promis

În fotoliu, picior peste picior, ca oamenii mari, Mic se întreba:

- A venit vreodată vreo poveste la tine să-ți zică: “Trăiește-mă!” ?
Spune, a venit?

Și tot el își dădea, timid, răspunsul:

- Da.

- Și ai trăit-o?
Spune, ai trăit-o?

- Așa și așa...

- Mai exact.
Cât?

- Ieri, mâine și alaltăieri! veni încadrarea în timpul istoric, în absența căruia orice poveste riscă să rămână fără durată.

- Și de ce crezi că te-a ales tocmai pe tine?
Spune, de ce crezi?

- Păi, nu știu... Pentru că eram acasă?

Celălalt Mic din el râdea.

- Gre...șit! Te-a ales pe tine pentru că te-a văzut cât ești de bleg.

Nedumerirea din gând se răsfrânse asupra nedumeririi din suflet.
Dar, până la urmă, Mic era unul singur și nu avea de ce să se simtă vinovat.

El știa că poveștile trebuie trăite așa cum vin, ca să înveți din ele și să crești cu milimetrul promis.

Bulgărele de nea

Ce cald și bine e în sufletul unui om mare atunci când îți dă voie să îl iubești.
Și ce tărâm imens, pustiu și cu margini de întuneric îi este sufletul atunci când crede că trebuie să rămână singur acolo.

De aceea, în zilele de iarnă, Mic are grijă să se îmbrace gros.
Și să facă în așa fel încât să ningă peste tot ce este urât.

Poveștile adevărate îi devin frumoase, prin faptul că cerul este mereu deasupra...
Iar norii mustesc de lacrimi care vor și chiar reușesc să devină zăpadă...

Nu se știe dacă îl va mai păcăli vreodată pe Moș Crăciun, declanșând ninsori în noiembrie, dar un lucru e sigur: secretul de a fi fericit e în mâinile lui înghețate.

Și este dragostea de ceilalți.

Cea pe care o descoperi în inimă, singur, și înveți să n-o aștepți niciodată, de nicăieri...

Este bulgărele de nea care îți va fi înapoiat, însă, la timp,... și numai de către adevăratul om de zăpadă.

Ușa secretă

Pentru Mic viața este o sărbătoare.

Dar cea mai mare sărbătoare tot fiecare zi rămâne.

O dată pentru că nu a dispărut în somn, apoi pentru că, după ce își face rugăciunea, poate să mănânce câtă pâine cu unt de aur și zăpadă de brânză vrea.
Iar pe urmă vin poveștile - cele care stau ascunse în clipe și ies de acolo, a observat, numai dacă nu te dai peste cap.
Mic nu se regăsește în cărțile grele, cu magicieni.
Dar se regăsește de minune în poveștile scrise de mama lui pentru el.
De acolo își ia mereu puterea să lupte cu cei care oricum nu vor crede în dragoste, în bucurie și în multe alte fleacuri din acelea care se păstrează bine într-o cutiuță de tablă pusă la învechit.
Viața lui e mică, inima la fel, dar asta face să fie atât de frumoasă și de adevărată povestea vrăbiuțelor.

Cine nu are o vrăbiuță la geam nu poate să fie Mic. Cântecul lumii e în ciocul vrăbiuțelor, când nu e în gușa pelicanilor.
E în frunzele care îi fac pe copaci să stea în picioare, când nu e în scaieții singuratici însângerând drumul...

Poate că acum Mic nu înțelege, ci doar simte cât de adevărate sunt poveștile care îi plac...
Poate că se împiedică în cuvinte nesuferite și dă cu capul de toate oglinzile magazinelor cu jucării, dar în el, și nu în altcineva, e ascuns omul mare - cel ce se va întoarce mereu în fața ușii secrete pentru a privi prin gaura cheii...

Mic știe că dincolo de aceasta ușă este împărăția, așa că are grijă să nu se îndepărteze prea tare și să nu piardă cheia lacătului cutiuței de tablă...

Trei litere

Numele lui e alcătuit din trei litere.
Și în fiecare literă parcă e pitit câte-un Mic.
Secretul de a rămâne unul stă în faptul că nu pricepe despre cine poate să fie vorba atunci când este strigat pe alt nume decât pe acela primit la botez.

Și totuși, daca îi spui 'Micul', el nu se supără.
Dar pentru asta trebuie să fii Yoshiko, Prințesa de Origami, cea mai bună prietenă din lume.
Sau mai poți să fii Eliza, cea care dăruiește tuturor nostalgia batistei cu monogramă și face din lume o familie în care să te simți ca acasă...

Dar ce mirat a fost să afle într-o zi că există copii care nu au o carte a lor.
Că nu au o carte cu povești frumoase și adevărate pe care să pună capul.
Sau una pe care să și-o apropie de inimă atunci când sunt supărați.

O carte, cum are el, cu amintiri din vremuri îndepărtate, trăite acum prin mama sa, cea care i le scrie pentru a nu le mai putea uita niciodată.

În taină mare, de țânc ce privește vrăjit cum își dăruiesc stele de aur marea și cerul, Mic visează că va redescoperi, de unul singur, Povestea.
Iar la sfârșit, sau, nu, cel mai bine pe parcurs, o va așterne pe curat.

Dar în așa fel încât să nu pară că a copiat totul...

Vânătăi și inimioare

Mic îi iartă pe toți.

E absolut sigur că nici un copil nu ar vrea să-l bată, dacă nu ar fi curios cum este cu bătaia.
Ce bucurie îți aduce ea.

În sufletul lui încă mai e loc pentru cine ar dori să lase o amprentă.
Nu e greu să faci dintr-o vânătaie, folosind conturul de buze al mamei, o inimioară.
Mic este plin din cap până în picioare de astfel de inimioare.
Care își iau zborul în lume când vânătăile au trecut...

Acum nu se poate spune că el face primul pas spre a fi bătut.
Nu e chiar atât de prostuț încât să se bage în lupte din care nu poate ieși cu toate cele trei litere ale numelui întregi.
Pe fruntea lui scrie doar ”te aștept” și “promit să nu mă răzbun”.
De aceea a fost atât de mângâiat de viață, încât a ajuns să creadă cu adevărat că este un Mic fericit.

Cât despre iubirea celorlalți... în inima lui, ea este întotdeauna ca o poveste mai presus de modestele-i așteptări.

Chemarea

Din spatele fiecărei povești frumoase și adevărate, Mic aude mereu una și aceeasi chemare.
Amână, însă, cât poate, despărțirea de cei puțini care l-au cunoscut și îndrăgit.
Amânarea, la rândul ei, nu face altceva decât să dea putere vocii din interior, care, într-un ecou prelungit de-o absență, îi spune doar atât: “Lasă cărticica ta și urmează-Mi!”

E greu.
În afară de carte, altceva nu mai are.
Sabia de la Moș Crăciun s-a rupt, iar trotineta i-a fost furată.
Cartea este comoara lui, bucuria lui.
Viața.

Cine i-ar putea cere un lucru atât de greu?
Și de ce?
Dar răspunsurile nu însoțesc niciodată chemarea.

Daca ai ști dinainte finalul, tainica Poveste a lumii și-ar pierde farmecul și puterea.
Iar poveștile mici, și-ar găsi atât de lesne locul în puzzle-ul existenței, încât plăcerea de a te chinui să-l rezolvi ar dispărea înainte să mergi la școală.

Și ce monoton s-ar scurge Timpul Copilăriei către indecisa vârstă adultă...

De aceea Mic a hotărât să se supună.
În numele singurei Povești care contează, îți va lăsa, ție, cărticica sa…