Eu de ce nu m-am născut floare?

Pentru că nu ai fi mai avut în lume
asemănare –
și chiar nu știu cât de extraordinar te-ai fi simțit,
draga mea,
printre atâtea flori care ar fi dorit,
locul, pe pământ,
să ți-l ia

Dacă mă gândesc mult
la florile frumoase,...dar pieritoare,
mi se face și frică să îți răspund la-ntrebare

Hai, mai bine, să ne bucurăm de faptul
că ești o fetiță nostimă
și deschisă
ca o floare numită narcisă

Meditativă și delicată
precum o panseluță în lumină
scăldată

Că ai obrazul unei petale de trandafir
și privire de lăcrămioară,
timiditate de ghiocel și, deloc nu mă mir,
avântul păpădiei...când zboară

Că parfumul tău de petunie
îl împrumută, seară de seară, o pijama,
în timp ce din zâmbet își extrag, matinale,
culorile,
o zambilă și o lalea

Tu știi că, atunci când te comporți elegant
și cuminte, ca o fetiță,
îmi vine să te strig...‘Garofiță’?

Iar când ești neastâmpărată
și fierbi de nerăbdare, ca un băiețel,
îmi vine să te strig...‘Mușețel’?