Prtintre ruine de Ioana Dana Nicolae

...Există o imagine obsedantă în textele tale ( vezi și...Mă vezi, treci atât de aproape, ne vezi........) pătrunderea într-un anume spațiu închis. A merge pe o stradă înseamnă a merge prin timp. Dar încet, pe nebăgate de seamă, strada devine ruină.Iar dincolo de bolta de zorele nu te mai vede Dumnezeu. Este limpede o metaforă a trecerii "dincolo", de unde și setea, bine știută din credințele și ritualurile funerare. Vorba lui Sorescu: problema se pune că odată intrat aici, nu mai ai cale de întoarcere. Doar Orfeu a avut darul blestemat de a privi înapoi. Ai știința imaginilor vizuale puternice și, lucru pe care se pune puțin preț azi din neștiință sau superficialitate, al coerenței acestor imagini. Aici, un "paradis în destrămare" prin care rătăcești într-o singurătate apocaliptică. Exemplu al acestei coerențe: imaginea Turnului, adică singura ieșire posibilă din acest spațiu închis de ziduri și flori dar impenetrabil: ÎN SUS. Și faptul întâmplător că turnul se numește Chindia (adică un timp de maximă "înflorire" a zilei care coboară însă înspre apus) ține de aceea și bine strunită coerență imaginară. Încerc să înțeleg dacă meticuloasa descriere arhitecturală din ultima parte intră în antiteză cu inefabila perdea de zorele de la început. Dar mi se pare că este un fel de "topire în piatră" în această bruscă schimbare de registru în care "eu" dispare. Este ceea ce îmi place să numesc "complexul Anei", căci am mai găsit imagini de acest tip în care anima se vrea zidită, ca semn al morții dar - oximoronic - și al (în)durării indefinite în/prin piatră. Vezi imaginea oului din poemul citat și în paranteza de mai sus. Absolut similară cu cea a turnului, ca regresie la origini și barbian "palat de var". Și mai e ceva: eul se instituie CENTRU doar în momentul ascensiunii în turn. Acum - de la Grigore Alexandrescu citire - ar trebui să învie Marea Fantomă a Trecutului. Ceea ce nu se întâmplă. Căci nu mai suntem romantici și ruinele nu se mai adună ca într-un "reverse" cinematografic într-o arhitectură. Am perceput și o discertă auto-ironie aici. Ca și o posibilă interpretare spre o artă poetică asupra căreia nu insist. Enumerarea aceea arhitecturală din final care m-a deconcentrat puțin inițial am înțeles-o în cele din urmă ca pe o serie dezarticulată de strigăte de ajutor de acolo din înălțimea turnului. Doar din zidita Ana nu rămâne doar asta: cântecul/plânsetul din ziduri?