de fiecare dată când îmi vorbeşti se ridică o ecluză
mă risipesc prin fereastra deschisă peste oraş

vidul din noi este o statuie
îl auzim cum ne devoră într-o progresie riguros paralelă
spectacol invizibil pentru câinele mort de pe drum
în după-amiaza aceea de toamnă paşii tăi loveau
loveau cu precizie în acelaşi loc
lumina nu găsea pe unde să se strecoare înăuntru
ne măcina de vii ca un morar conştincios

oraşul se agăta de noi câinele mort de pe drum în toiul amiezii
îmbătrânea din belsug cu sutele de ani ce dormitau în el
ca-ntr-o peşteră
într-o progresie riguros paralelă şi inversă

vremea se umplea şi se golea alternativ
ochii noştri un amestec de apă moartă şi peşti
nimic nu mai trecea prin ei în clipa aceea

de s-ar deschide pământul i-am auzi pumnii bătând la uşă
suntem prea singuri ca să iubim
sau ca să nu iubim