Încă o zi. Alta. Cu bune, dar mai ales, cu rele.

Amar. De la vinul de aseară. Cearcăne. Tot de la ăla. Cântar. O sută douăzeci și patru. Groaznic. Nu, nu asta. Sentimentul. Dospirii. Deși în casă e grig. Frig, am vrut să zic. Deși, e și Grig. În cealaltă cameră. Își face o țigară. D-aia. Așa zice el că o să fie fericit. Mereu. Grig e numai piele și os. Ar vrea să fie altfel. Ca mine. Și eu aș vrea. Ca el.
Niciodată nu ești mulțumit cu ceea ce ai. Dar, până la urmă, ce avem? Mai nimic.
A, nu! Există ceva. Din belșug. Diversitate. Probleme.

De exemplu, lui nu-i ajung banii pentru chestiile alea. (Până la urmă tot banii aduc fericirea, nu?)
Și nici pentru săpun. Dar ne-am obișnuit. Cu mirosurile noastre. Sau, mai bine zis, cu al lui.
Tocmai de aceea, că m-am obișnuit, nu prea îmi mai place. În parc. Ori la munte.
E prea frumos. Mult prea frumos. Prea tare. Prea bun. Prea… nu ca acasă. Prea curat. Aerul. În rest, e ca la noi. În apartament. Sticle goale. Chiștoace. Doze de aluminiu. Desigur, goale. Pungi. De plastic, dar și de hârtie. Și praf. Mult praf. Furnici. Muște. Gândaci. Exact ca în pădure. Sau ca în parc. Și e la fel de frig. Doar nu plouă. Încă.
În plus? Uneori femei. Goale și ele. Uneori, înseamnă că nu des. De fapt, foarte rar. Din ce în ce. Nu reușim să mai găsim. Atât de disperate. În ultimul timp l-am văzut pe Grig că stă la pândă. La vizor. Față în față cu ușa noastră e alta. Dincolo de ea locuiește o femeie. Singură. De peste patru ani. Dar și de peste șaizeci și cinci. Salivează. Grig, nu doamna. Sau cine știe?
Cred că, în continua lui stare de fericire, o vede de douăzeci și patru. Îl las, nu mă bag. Până la urmă, e viața lui. Nu mi-a plăcut să stau în calea fericirii nimănui. Niciodată. Ori poate de vreo câteva ori. Până în zece. Dar nu e cazul acum. Chiar nu e.

Problemele mele? Puține. Dar grave. Ar fi fost bine invers? Multe și insignifiante? Nu știu.
Mă gândesc. Da, asta e una dintre ele. Cum care? Asta: mă gândesc. Temeinic. În fiecare secundă. Nu, nu e ok. Chiar deloc. Păi, cum să fie? Nu e. Ia, gândiți-vă (ups)!
Dimineața, cam pe la cinci și patruzeci (fix?) deschid ochii. Și începe calvarul. Gândirii.
Primul gând? Nu e întotdeauna identic. Am imaginație (n-aș mai avea-o!) și diversific.

Azi, m-am gândit imediat care ochi s-a deschis primul. Dreptul? Stângul? A existat simultaneitate? Nu, n-am pierdut timpul să aflu. Nici nu contează. Important este că exist. Cuget, deci exist, nu? (Hai că-s tare!).
Apoi, următorul a fost chiar și mai domestic: de ce oare-mi sunt uzi pantalonii de pijama? Nu, nu la manșete. Nițel mai sus. Și mai sus. Nici cu asta n-am pierdut timp. Ce mai conta? Important e că am conștientizat. Măcar atunci. Dimineață.

Altul. Oare cum e mai bine: întâi să mă schimb și apoi să continui la baie ce-am început în somn sau invers? Nici la asta n-am zăbovit căutând soluții.
A venit de la sine. De data asta, nu gândul. N-am mai avut răgaz. A fost doar o senzație. De căldură. Vedeți, gânditul face bine mereu. Ca o prișniță bine aplicată.
Ei, și dacă tot am depășit, cu brio, momentul, era loc de încă un gând, nu? Care nu mai venea.
Consternat? Nicidecum. Începusem deja să gândesc asupra acestui aspect. Nu vine altul din cauză că trebuia să mă gândesc la ce ar trebui să mă gândesc sau, așa, pur și simplu?
Nu-i bai. V-am zis și repet: nu-mi bat capul cu răspunsurile.

Întotdeauna (astea sunt obsedante de-acum) încep să mă gândesc, uitându-mă în oglinda de la baie, dacă nu ar fi mai bine să mă spăl mai întâi pe dinți și apoi să mă bărbieresc, cu ce mână să apuc săpunul de pe policioară și dacă nu ar fi corect să deschid prima oară robinetul de apă caldă și apoi pe cel de apă rece și nu invers, așa cum îmi place mie.
Deja sunt semne de profesionalism: atâtea gânduri deodată. Și toate… unul și unul. Gânduri adevărate. Curate. Fără urme de ipocrizie. Fără tertipuri avocățești.
Doar exemple. Nimic altceva. Nu epatez. Nu disec. Nu analizez fără sens. Doar gândesc. Fără întrerupere. Ploaie de vară. Ropote de aplauze. Niagara. Vulcan. Maraton și sprint la un loc.

Ies. Uneori. Cel mult o dată la trei zile. Ce rost ar avea mai des? Afară sunt realmente asaltat. Vin din toate direcțiile. De parcă toți trecătorii mă conectează la ale lor. Nu, nu le fur. Mi le oferă. Frust. Ieftin. Cred ei. Vor să scape de povara asta. Ei vor doar să trăiască. Adaptați la ritmul citadin. Fețe posomorâte. Alergători spre iluzii. Toți au de vânzare. În fiecare clipă.

Uite, tipul cu servietă neagră, costum de firmă și pantofi perfect lustruiți, tocmai a coborât din mașină, după cele cincisprezece minute de căutare a unui loc de parcare cât mai apropiat de locul unde se va închide, în cubul lui, până pe la orele nouăsprezece. Și va da telefoane. Va vorbi corect gramatical, prețios și persuasiv. Încercând să vândă. Cât mai mult. Nu contează ce. De fapt, nici el nu mai știe ce vinde. Doar că trebuie s-o facă. Și minte. Continuu. Habar nu are de ce îi este greață în fiecare seară. În fiecare dimineață. Pe la prânz… nu prea. Greața nu mai încape. E prea plin. De cafele. De discursuri mobilizatoare. De el.

Privirile ni se duelează preț de câteva secunde. Dar el nu mă vede. Deja e în cubul lui. Deși e încă pe trotuar.
Mă gândesc că are cravata puțin strâmbă. I-o îndrept. Îl sărut pe frunte. Apoi pe buze.
Sunt soția, urându-i la plecare, mecanic, gândindu-mă la cubul meu și la orgasmul de anul trecut, din concediul ăla minunat de opt zile, să aibă o zi ușoară. Dar el... în ședință. Cu șefu` și cu ceilalți douăzeci de spilcuiți entuziaști.

Fata noastră e la grădi. Cu bunicul. Acolo unde, ca educatoare, trebuie neapărat să mă gândesc cum să plătesc facturile. De acasă. Ședință cu părinții. Le voi vinde caietul acela pe care l-am contractat la un sfert de preț. Restul e al meu. Dar trebuie să-i conving să ia o sută cincizeci. Ei sunt treizeci de copii. Nu contează. Vor avea, la rândul lor, copii, nu?
Acum e aproape dureros: trebuie să gândesc în locul celor treizeci. O dată. Gata, știu! Gândesc în cor. Ca pe vremuri. Pe stadion. La casa de cultură. Sau la cules de mazăre. Imediat reușesc. E simplu. Înjurăturile vin, întotdeauna, spontan. La unison. Chiar și în gând.

Vă mai zic eu. Altădată. Abia ce am început. Oricum, să nu faceți asta acasă. E periculos. E nevoie de exercițiu. Nu e pentru oricine.
Important nu e cât de lung ai părul.