răscoliri reci, flamânde
printre spicele de grâu...
vânt înfierbântat, însetat
printre florile de musețel...

umbrele corbilor
sfărâmate între dinții soarelui,
acoperă golul din inimi
cu dragi amintiri.

de atâtea ori,
în miezul amiezii,
vene de lumină- asemeni ramurilor
unui eucalipt,
cutremură
frunze scânteietoare pe trupul albastru al mării.
de atâtea ori,
între arcade de piatră,
ea s-a lăsat alintată de raze si flori.

zborul brațului depărtat de corp
și respirația înmiresmată a pământului
ating
lemnul viorii,
înmugurindu-i sunetele.

arcușul atinge coarda ascultării:
ne scufundâm lin în împăcari și iubiri.