La marginea tăcerii sau discurs de peratologie poetică

http://a1.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-ash4/603536_414928961891871_57...

Într-o epocă a formulelor postmoderne ce-şi propun să abolească poezia cu substanţă manifest metafizică, Dorina Neculce are curajul de a aduce pe portativul ei liric o partitură eminamente de factură meditativă. „La marginea tăcerii” reprezintă o încercare temerară de a re-poetiza marile ecuaţii ale trecerii fiinţei umane prin lume. Captivitatea existenţei apare ca o temă obsesivă ca dealtfel şi tema evadării din mundan. Pentru acestea poeta caută mereu repere culturale consacrate spre a-şi întări aserţiunile ei metaforice. Poezia Dorinei Neculce redescoperă şi pe alocuri chiar reinventează o realitate poetică ce vizează marile teme ale cugetărilor poetice de aievea şi de pretitudeni.
Volumul debutează cu o afirmaţie de natură adamico-socratică citez: „sunt eu, sunt aici/ și te aștept sub umbrele înserării/la margine de Eden destrămat”. (Convertire în albastru, pag.5). Pe parcursul lecturii autoarea va da mereu impresia că este copleşită de obsesia tăcerii absolute, un fel de Mare Anonim blagian: fără de cuvinte/peste pietrele morminte” (Flăcări de jad, pag. 6). Din această perspectivă poezia Dorinei Neculce este una criptică, una enigmatică în care viaţa şi moartea nu mai reprezintă decât două faţete ale tăcerii. Orice zgomot este un devorator al sufletului în această ecuaţie spirituală. Religia tăcerii guvernează acest univers poetic, care dealtfel este unul ce intră în dialectică cu vecinătatea acesteia, reconfigurând dialogul divino-uman. Se speculează aici o temă clasică a tuturor sistemelor de gândire mistico-filosofice şi anume cea care are în vedere faptul că suprafiinţa este prin excelenţă tăcere, iar fiinţa înseamnă zgomot de la naştere trecând prin viaţă şi apoi ajungând la moarte În imaginarul unui lexic comun termenii margine şi tăcere definesc aceeaşi realitate peratologică unitară, însă rafinamentul poetic îi desparte într-un mod ritualic. Acest mod ritualic de existenţă în lume vrea să dea seamă pentru eterna stare de efemeritate a acesteia. Din această cauză putem spune că paradoxul este la el acasă în lirica Dorinei Neculce. Substanţa paradoxală este dată de uşurinţa prin care fiecare fiinţă poate să facă pasul de la existenţă la non-existenţă. Poeta îşi asumă trăirea acestor paradoxuri şi exprimarea lor în metafore. Mintea, gândul raţional nu poate cuprinde paradoxul şi ca urmare începe să sângereze: „Insula fericirii s-a tăiat/într-o minte prea ascuțită.
De atunci sângerează ochiul lumii.” (Dezacorduri pe un portativ, pag.29).
Dorina Neculce ştie foarte bine cum să facă din lumea gândurilor, a conceptelor o lume descriptivă, o lume în care fiecare abstracţiune poate să devină un personaj sau un lucru tangibil într-o naraţiune a sentimentelor. Putem spune că asistăm la corporalizare lirică de mare forţă şi subtilitate.
„Trăind ascunsă” poeta se reinventează ca măsură lirică a lumii, după celebra maximă a lui Protagoras în care omul este măsura tuturor lucrurilor. Oare doar omul sau omul împreună cu tăcerile sau dezacordurile sale este măsura lumii? Neîntâmplător este poemul „Limba lui Adam” în care Adam acceptă pentru perpetuarea speciei un dialog în cheie modernă cu „femei rujate”. Aici apare o asumare a diferenţei între modul în care Edenul capătă contur diferit în accepţia feminină şi în cea masculină. Dar departe de noi gândul că avem de-a face cu un lirism sexist sau cu un program poetico-ideologic feminist mascat în versuri. Hotărât, afirm că, Doina Neculce duce metafora dincolo de aceste determinări psiho-sociale. Poezia ei este una a interogaţiilor fundamentale, una existenţială prin excelenţă şi din această cauză metafora este uneori foarte greu de decriptat şi asimilat. Trăirea poetei stă şi ea sub semnul paradoxului fiind deopotrivă ascunsă şi revelatorie. Astfel poeta îşi invită cititorul chiar şi într-un „muzeu al nefiinţelor” în care eul ei liric îi este acestuia ghid. Voinţa de a „prinde rădăcini” într-o perenitate a verbului apare ca o obsesie a creaţiei. Situarea într-un azi perpetuu este unica raţiune de a respira a poetei prin poezia sa.. Singurul lucru imperativ este acela de a „scrie...”. Acest imperativ se transformă într-unul ritualic ca de exemplu: „gura mea era un fluture mistic/prin care orice bărbat ar fi putut/ să-mi soarbă trăsăturile tocite” (scrie... pag.48). Această nevoie acută de a ritualiza orice gest al existenţei rezidă din faptul că viaţa poate fi privită şi ca „nişte paşi (care se aud) în locuinţa morţii”.
Poeta reuşeşte să aibă cele mai variate şi până la urmă şi cele mai umane atitudini în faţa morţii de la disperare: „M-agăț cu brațele de universul/nimănui,” până la detaşare: „mâna mea o să se decojească/pentru încă o rugă/în templul umbrelor se face frig/-să nu mă plângi, elly/Doar bate-mi cuie la capăt de gânduri/ca să te mai pot aprinde când îți suflu între aripi”. Uneori detaşarea şi disperarea se reunesc poeta spunând pur şi simplu: „mă acopăr cu zile”. În acest gest constă de fapt o mare parte din viziunea lirică, ce o defineşte pe autoare. Deşi aparent prin popularea universului său liric cu imagini senine, chiar uneori joviale, poezia Dorinei Neculce face parte dintr-un existenţialism grav şi chiar frust. Este o poezie care prin densitate poate să pună cititorul pe piste false fracturându-i acestuia meditaţia. De fapt cititorul este, aşa cum poeta o afirmă acela „risipit în insomnii” şi acela care îşi “exersează ultimul glonte” chinuit de faptul că nu-şi poate „schiţa uitarea pe şevalet”.
Putem opina că volumul „La marginea tăcerii” cel de-al cincilea semnat de către Dorina Neculce reprezintă o confirmare şi o certitudine a unui destin poetic foarte bine conturat şi asumat. Acesta consolidează şi reliefează o voce distinctă, de mare forţă şi substanţă în arealul poetic contemporan ieşean şi naţional. Poezia Dorinei Neculce reprezintă şi va reprezenta şi pe viitor o provocare pentru iubitorii şi cunoscătorii de poezie autentică, ea punând în joc şi la încercare arsenalul nostru reflexiv.

Bogdan Baghiu