Ar fi vrut să aştearnă pe hârtie un roman de anticipaţie, pe baza ghicitului în bobi învăţat de la bunica. Ironia sorţii îl făcea să-şi descopere doar trecutul aproape uitat. Se tortura inchizitorial pentru a-şi afla viitorul, pornind de la întâmplări banale, dar găsea doar bariere. Privindu-se în oglindă, căutând ceva nou în complexitatea figurii sale, nu-şi putea lua ochii de la acel punct de plecare al copilăriei , o cicatrice amintindu-i de primul moment de cumpănă prin care trecuse. Sub salcia meditaţiilor sale, se întreba dacă nu cumva, fără această cicatrice, prezentul ar fi altfel, când apăru Amnăraş cu veşnica-i ţigară lipită de buza de jos. Aduse într-un suflet, nelipsitele veşti îi erau prezentate în altă ordine decât cea a importanţei lor. Erau despre un banal furt de găini, dispariţia presupusului Boieraş şi descoperirea apei miraculoase cu miros de iasomie, din fântâna lui Mihu. Mulţi băuseră din acea apă fără să conştientizeze acest parfum, găsind-o chiar puţin sălcie până când, poposind la umbra iodată a nucului ce învelea acoperişul fântânii, un copil însetat, după mai multe sorbituri seci din ciutura cu doagele de lemn înverzite umed, fu izbit de parfumul ce-i inundă sălbatec întreaga fiinţă, fremătând de o dorinţă până atunci necunoscută. Egoist, socoti cum să păstreze secretul şi cum să profite de el. Răspândi vestea că scosese cu ciutura o pisică moartă. După doar câteva zile, taina sa, vândută pe nimicuri valoroase doar pentru copii,era cunoscută de întreg satul. Zvonul luă cu repeziciune calea altor sate. Setea pentru o astfel de minune sporea coada circulară pornind de la ghizdurile proaspăt văruite. Creşteau şi câştigurile lui Andronic. Pentru a-şi controla mai bine afacerile, dormea pe un scaun, sprijinindu-şi capul pe un butoi de bere, câtă vreme nevasta îi ţinea locul. Se găsiră mulţi care, crezând în proprietăţile miraculoase ale fântânii, o împodobiră cu icoane şi mănunchiuri de busuioc. Era bună, o spuneau mulţi din cei care o încercaseră, pentru reumatism, dureri de măsele, început de ulcer sau cancer. Erau şi plângeri datorită repulsiei faţă de vin şi a insomniei provocată de aceasta. Alţii se bucurau de viziunile serafice şi încercau să ducă o viaţă de sfinţenie prin renunţarea la puţinele plăceri pe care le avuseseră până acum. Ceea ce nu se potrivea cu poveştile care circulau despre această fântână era presupusa coborâre a unui înger care îşi înmuiase vârfurile aripilor în apă şi proaspăta sinucidere a fântânarului Păstrăvel. Oamenii locului preferau să treacă sub tăcere acest amănunt, pentru a nu diminua faima apei ce le rotunjea veniturile. Existau şi sceptici, dar aceştia nu-şi făceau cunoscute părerile riscând să-şi atragă antipatia celorlalţi. Cu toate veştile despre fântâna miraculoasă, de a cărei apă refuză cu îndârjire să se atingă, pierdu signetul cărţii nescrise dezvăluită, prin hazardul bobilor descântaţi, cu amintirea vie a glasului bunicii.
Simplul act al băutului apei de iasomie, devenită tot mai celebră, ca şi cele mai rafinate parfumuri, dezvolta tot soiul de ritualuri şi un prosper comerţ cu suveniruri. În curând apărură şi străinii, mai întâi puţini şi bănuitori, apoi tot mai mulţi şi mai uşor de păcălit de comercianţii, dintre care prea puţini erau oameni ai locului.
Cu o fervoare reportericească, mulţi necunoscuţi intrau la Druţu căutând ceva mântuitor în experienţa presupusei tentative de sinucidere şi în basmul său despre Şarpele de Aramă, deşi valul morţilor scăzuse în intensitate şi trecuse în planul doi. Mare parte din aceşti amatori de senzaţional, ce aveau mai multe de povestit decât de ascultat, erau respinşi de la poartă. Imdiola era exasperată de acest aflux de musafiri şi îl ruga să stea ascuns şi, pentru a fi alături de el, îl însoţea în plimbările sale nocturne, cufundându-se, asemenea lui, în contemplarea unui univers interior şters, deschis spre întunericul ce le tăia căile de acces văzului şi auzului. Numai Amnăraş era binevenit la orice oră şi, de cele mai multe ori, îl trezea pe Druţu pentru a-şi deşerta înfocat tolba plină cu veşti proaspete.
Discutau în mod constant despre dispariţia lui Boieraş. Coliba şi foişorul său făceau parte din itinerariul obligatoriu al „însetaţilor” care-şi lăsau rând la fântână. În acest tur mai erau vizitate casa veche şi dărăpănată a Mutului, plecat mereu în căutare de mucuri de ţigări, lacul cu farmecul său nocturn sau priveliştea pescarilor înşiruiţi pe prundurile înguste şi cimitirul animalelor unde erau întâmpinaţi cu o veselie plină de speranţă de fetele încântătoare şi mereu flămânde. Tumulul înalt, acoperea cadavrul monstrului, era presărat tot timpul de flori.
Punctul terminus al călătoriei prin Ţilimuni era faleza sinucigaşilor. Druţu îi bănuia pe mulţi dintre vizitatorii săi doritori de acel salt final, chiar înainte de a gusta apa izbăvitoare. Privirile lor, însă, nu se puteau scălda în gol, înainte de a trece gardul de sârmă ghimpată împrejmuind locul acela primejdios. El era deja avertizat să nu se apropie de acel loc. Oameni serioşi şi porniţi împotriva lui ameninţară că, la o nouă tentativă, îi vor înmuia oasele. Nu era oprit să meargă la lutărie de unde lua materialul pentru vasele grosolane de ceramică ce luau sub mâinile lui stângace vagi forme antropomorfe. Nu era mulţumit de ele, considerându-le lipsite de duhul cuvintelor care construiesc şi sfarmă, cu îndoită dibăcie, dar simţea lupta cu efemerul caracteristică sculptorilor în gheaţă. Erau cumpărate în silă de cei care se ruşinau să iasă de la una din atracţiile locului fără să cumpere ceva şi, pentru a nu fi bănuiţi de speranţa deşartă de a-i asculta basmul. Conştient de lipsa de valoare a vaselor sale, Druţu făcea referiri la Şarpele de Aramă, cu prefăcută naivitate, gata oricând să înceapă a povesti cuprins de şopotul rumegător al cuvintelor reprezentând doar aparenţe inutile. Astfel, îşi ascundea lenea, iar Imdiola se arăta mulţumită de preocuparea lui statornică, înceată şi migăloasă.
Lucrând materia amorfă, Druţu îşi remodela trecutul. Devenea un personaj fabulos, beneficiind de structura reală a temperamentului său şi adăugându-şi calităţi sau defecte proprii numai eroilor basmelor. Îndrăznea să-şi însuşească trecutul lui Boieraş, asimilând-o pe Imdiola Iriziei. O alternativă era să devină el Şarpele de Aramă. Era o metodă disperată de definitivare a basmvisului şi conştientiza riscul identificării vieţii sale cu cea a personajelor pentru o operă desăvârşindu-se doar prin moarte.
În drum spre lutărie, cu sufletul în clocotul luptei cu demonii poveştii fără sfârşit, se pierdu în mulţimea de gură-cască din jurul pilonului de fier. Urmăreau toţi cu mâinile streşină la ochi gesturile unei femei firave aflată în vârf.
-E fata văduvei Militina, se simţi dator să-l lămurească cineva cu aer plictisit.
-Am chemat pompierii, se anunţă în mulţime şi tăcerea încetă o clipă pentru a renaşte cu o apăsare sporită...Măi oameni buni, îşi arogă puterea de a deschide un nou subiect de discuţie cel care anunţase pompierii.
-Să auzim ce-şi spun! îl ţâftuiră câteva glasuri din apropriere.
Militina se tânguia chircită la marginea unui cerc gol. Toţi vizualizaseră traiectoria trupului în cădere, parcă chinuit de spasmele inerţiei de a trăi. Îşi imaginau cum ar arăta firava siluetă, legănându-se acum între viaţă şi moarte, zdrobită de beton, cu sângele curgând în pârâiaşe grăbite şi indecise, chiar în mijlocul cercului de curioşi. Privirile nu întârziau pe ghemotocul acela de suferinţă; spectatorii se mulţumeau doar cu plânsul ei înfiorător.
-Amorţiră în aşteptarea clipei fatale pe care nu înţelegeau s-o piardă. Pe Ghindaru îl încerca ideea potolirii setei de moarte a sinucigaşei cu apa binecuvântată de iasomie. Da, apa care vindecă orice boală şi potoleşte setea de apă, de mărire, ipohondrică în căutare de noi şi noi maladii, mătăsoasă de dragoste, de sare, nevolnică de suferinţă, egoistă de linişte, narcisiacă de frumuseţe şi cinică, în bucuria de a vedea moartea altora chiar fără a o provoca. De ce nu şi setea mereu prezentă de a destrăma ţesătura prea complicată a propriei vieţi? Îşi înfrână exaltarea la ivirea unor piedici acceptate prea repede de ceilalţi.
Nu lipseau din adunătura eterogenă nici străinii, între care o femeie misterios îmbrăcată în haine din altă epocă despre care puteai gândi: „Uite aşa mi-aş imagina-o pe Irizia”. Părul, într-o coafură ciudată, reînvia dorul de trecuturi netrăite, încadrând chipul cu trăsături silfice, în care se îmbinau barbaria instinctelor, rafinamentul gusturilor şi complexitatea unor experienţe tanatice. Faţă de dogoarea frumuseţii Imdiolei, îi apărea într-o aură de puritate inaccesibilă. Hainele largi îi ascundeau boiul.
„Îl caută pe Boieraş; numai de-ar fi Irizia”.
În basmul său, ar fi făcut chiar şi călătorii cronospaţiale, ar fi înfruntat toate încercările iniţiatice pentru a-şi lega sufletul de fiinţa ei fetişizată, ar fi riscat căderea în visul veşnic pentru a-i fura sărutul de zână şi s-ar fi luptat cu fiinţe teratologice pentru a-i schimba destinul de prizonieră a unui basm. Simţi fiorul prelung ce străbătea mulţimea la vederea sinucigaşei aproape de clipa fatală. Militina plecă privirea şi îşi acoperi urechile pentru a nu auzi bufnitura.
Însă, ceva întârzie hotărârea fetei şi făcu să se piardă secundele de tăcere încurajatoare ale mulţimii. Distras, Druţu o scăpă din ochi pe acea presupusă Irizia pentru a nu o mai revedea vreodată. Nu apucă să-i citească în ochii adumbriţi de genele delicate surpriza iureşului de femei sărind dintr-o căruţă verde.
Văzu singur, când toţi ochii continuau să ţintească silueta aproape străvezie a sinucigaşei, cum ţapul legat prea scurt de huluba căruţei şi rămas singur acolo sus, se pregăteşte să sară, sare, se zbate îndârjit, caută cu înfrigurare un punct de sprijin, râcâie cu picioarele vopseaua verde şi moare.
Sinucigaşa urmări de la înălţime spectacolul; era absentă şi doar nemişcarea, urmând luptei animalice cu moartea, o mână puţin înapoi şi, dispărând din raza vizuală a spectatorilor, le lăsă imaginaţia să gâlgâie în nenumărate presupuneri. Se gândeau la un ultim elan, la dezamăgitoarea renunţare, la oboseală şi la frica subită de înălţime. Numai Druţu căuta când la sinucigaşă, când la ţapul mort, când la urma neştearsă a presupusei Irizia din memoria având proaspătă dureroasa dorinţă de absolut.
Imdiola nu era singură acasă. Ştiind-o plecată, o strigă amuzat de câteva ori numind-o Irizia. Singurătatea îi dădea tot soiul de răspunsuri. Merse să-şi aleagă din beci un măr văratic. „Poate e şi Imdiola la fântâna cu apă de iasomie sau, pesemne, e prinsă în privirea oarbă a şarpelui Iriziei”.
Râdea muşcând lacom şi fiecare măr curcubeu corespundea unei fete iubite şi unui fost paradis.
Aştepta cu înfrigurare veşti despre sinucigaşă. Dar, Imdiola îi vorbea numai despre o călătorie fără sfârşit pentru a scăpa de orice coşmar.
„Vom fi singuri câtă vreme nu ne cunoaşte nimeni. Nu vom mai întâlni moartea la tot pasul şi vom uita de ea până ne vom sătura de trăit. Atunci vom închipui o colibă pa malul unui lac şi, aşteptând-o acolo, ne vom mângâia cu amintirile frumoase.”
Druţu aproape că n-o auzea; zâmbea mut şi echivoc, lăsând impresia c-o înţelege. Desluşi cuvântul „moarte” şi se temu să nu piardă vreo destăinuire despre fiica Militinei. Mai bine să aştepte povestea bine condimentată de la Amnăraş. Ieşi afară şi se trase la umbră, lângă locul de fumat al vecinului. Lipsea. Trebuia să aştepte. Până să audă poarta trântită, în sfârşit, revăzu de mai multe ori ipostazele dragostei şi ale morţii: sinucigaşa, ţapul şi Irizia.
Îşi analiză îndelung acea furie ce provocase o isterie prelungită. Nu se simţea vinovat, deşi majoritatea celor din sat îl considerau autorul moral al acestor încercări extreme. Bănuia credinţa generalizată că o astfel de molimă va înceta doar după ce el îşi va pune capăt zilelor, dar nu dorea să le confirme presupunerile, prin acceptarea unui sacrificiu pentru ceva în care nu credea. Mai importantă i se părea transformarea rodului imaginaţiei bărbaţilor din familia sa, dintr-un blestem fără dezlegare în pură realitate. Era convins că Irizia se născuse din spuma frazelor cântărite, modificate şi interpretate de generaţii, se întrupase aidoma unei zeiţe coborând printre muritori pentru a-şi ajusta nimbul nemuririi printre adoratori şi îşi metamorfozase strălucirea uraniană în frumuseţe chtoniană.
Îi venea greu să intre în vorbă cu el, fără a-i observa încurcătura. Amnăraş povesti lacom, cu glasul întretăiat printre pauze scurte de ţigară. Târziu, Druţu realiză că vecinul nu ştia nimic despre încercarea fiicei Militinei şi, cu atât mai puţin, despre acea presupusă Irizia. Vorbea despre altă moarte, cea a lui Boieraş găsit îmbălsămat în apa de iasomie şi scos cu o cange în locul ciuturii pierdute.
Cu groază şi scârbă, aproape toţi căutătorii de miracol se împrăştiară aruncând apa spurcată cu tot cu tot cu sticle. Rămaseră să-l privegheze câţiva săteni ce se minunau de chipul viu sub razele crepusculare, îmbrăcându-l cu o poleială de aur topit. Avea acelaşi miros puternic de iasomie, răspândit în apa gustată până atunci cu evlavie. El era sursa acelui parfum de vară care tulbura minţile femeilor şi le îmbăta de iubire.
-Ah, dacă l-ar fi văzut Irizia, l-ar fi iubit mai mult mort decât viu.
-Poate l-a văzut, îşi continuă în mod enigmatic gândul, mirându-l pe Amnăraş.
Aşa cum îi era povestit, parcă asista la priveghiul unui erou de baladă.
-Vei vedea, va avea parte de cea mai frumoasă înmormântare pomenită în satul ăsta! se entuziasmă Amnăraş.