La miezul nopții beau câte-un ocean.
Mi se sărează dinții și-albastre mi se fac
Palatele din gură și mi se zbat balene
Și din obraji mi se hrănesc rechinii.

În urma îmi rămân pustiuri de năluci.
Și răsfirate râuri din an în an se află
Pe unde am trecut în miez de noapte
Setos sorbind ce-n cale întâlneam.

Miros de carne veche și umbre de corăbii,
Vulturi în rotocoale duminicând a moarte,
Pești mici și mari zbătându-se în soare,
Fântâni ca niște hăuri și mlaștini înnoptate

În urmă îmi rămân. Iară la miezul nopții
Pornesc la drum. Mă tot întreb de Luna
O fi izvor de apă? Ori stelele, ori lumea ?!...
Unde-aș sorbi viață cât poate ființa mea?